Trump a anunțat astăzi că atacurile vizează o zonă specifică legată de Strâmtoare — confirmare că arteră prin care trece aproape 20% din traficul mondial de petrol a devenit obiectivul strategic principal al acestei etape. Prețul petrolului a depășit 100 de dolari pe baril, iar prețul benzinei în SUA a atins cel mai ridicat nivel din octombrie 2023. Iranul, prin noul lider suprem Mojtaba Khamenei, a promis menținerea blocadei maritime, exploatând o asimetrie brutală: capacitatea sa de a amenința petrolierele cu drone și mine la cost redus îi conferă o pârghie disproporționată față de puterea sa militară convențională, acum serios degradată.
Trump însuși a recunoscut că SUA sunt expuse minim acestei blocade — mai puțin de 1% din importurile americane de petrol trec prin Strâmtoare. Tocmai de aceea a cerut public Japoniei, Chinei, Coreei de Sud, Franței, Regatului Unit și altor state să trimită nave de război, avertizând că refuzul va fi „foarte rău pentru viitorul NATO.” Bilanțul, la această oră, este un eșec diplomatic în desfășurare: nicio țară nu s-a angajat public. Londra a respins un mandat NATO, precizând că nu va fi „atrasă în războiul mai larg.” Germania a fost și mai tranșantă, reamintind că SUA și Israel nu au consultat aliații înainte de a lansa operațiunile. Franța lui Macron — pe care Trump îl notează cu 8 din 10 — lucrează la o misiune de escortă internațională, dar condiționată de reducerea ostilităților. Singura excepție notabilă rămâne India, care a negociat bilateral cu Teheranul trecerea a două tancuri petroliere prin Strâmtoare.
Refuzul aliaților nu este conjunctural — are o logică politică bine articulată. Premierul spaniol Sánchez a spus public ceea ce mulți lideri europeni gândesc, dar evită să declare: acesta este un război unilateral, lansat fără consultarea sau coordonarea cu aliații. Ironia profundă, semnalată chiar de Berlin, este că Washingtonul declarase la debutul conflictului că asistența europeană „nu era nici necesară, nici dorită” — și acum o solicită tocmai pe ea. Europa refuză, în esență, să legitimeze retroactiv un război din care a fost exclusă deliberat.
Pe acest fond, declarațiile lui Trump confirmă ceea ce sursele din Washington semnalau de săptămâni: Prințul Moștenitor saudit Mohammed bin Salman nu s-a limitat la a tolera acțiunea militară — a solicitat-o explicit, cerând ca loviturile asupra Iranului să continue cu forță. Este o continuare a tradiției regale saudite, fostul rege Abdullah cerând repetat Washingtonului să „taie capul șarpelui.” Paradoxul este însă profund: monarhiile Golfului, care au instigat sau tolerat escaladarea, se regăsesc acum expuse unui conflict pe care speraseră să-l gestioneze de la distanță. Apropierea diplomatică saudito-iraniană construită în ultimii trei ani s-a prăbușit, iar Riadul ezită să se angajeze militar, conștient de vulnerabilitatea sa față de Yemen și de posibila reactivare a frontului houthi.
Pe teren, campania de decapitare a rețelei pro-iraniene continuă sistematic. Astăzi a fost confirmat uciderea lui Abu Ali al-Askari, șeful securității Kataib Hezbollah — una dintre cele mai influente figuri ale milițiilor irakiene aliniate Teheranului, timp de un deceniu vocea amenințărilor la adresa SUA și Israelului. Potrivit The New Region, cel puțin 32 de membri ai acestor structuri au fost eliminați de la debutul operațiunilor. Obiectivul american și israelian pare să depășească simpla degradare militară a Iranului: vizează neutralizarea întregii arhitecturi de proxy warfare pe care Teheranul a construit-o în decenii în Irak, Siria, Liban și Yemen.
În paralel, Washingtonul pare să gestioneze simultan un al doilea front de presiune, de această dată în emisfera vestică. Cuba se confruntă cu un colaps total al rețelei electrice, pe fondul blocadei Trump care include interdicția importului de combustibili. Președintele cubanez a recunoscut, pentru prima dată, că discuții cu SUA sunt în curs — semnal că regimul se apropie de un punct de ruptură.
Tabloul de astăzi a depășit calculele pe care probabil le am luat în serios acum câteva săptămâni. Iranul, chiar „decapitat” instituțional, demonstrează că poate impune costuri economice globale prin simpla menținere a presiunii asupra Strâmtorii. SUA câștigă pe câmpul de luptă, dar pierd în construcția de coaliție. Statele Golfului plătesc prețul unui pariu pe care l-au plasat în culise. Iar Europa, fracturată și marginalizată, se confruntă cu presiunea de a finanța o stabilizare postbelică pentru un război la ale cărui costuri nu a contribuit — și despre care nu a fost consultată.
