DOSAR HISTORIA. Mărturii cutremurătoare din al doilea război mondial. Stalingrad, 1942

Sandu V. Cernat, șef al Biroului Subzistență al Diviziei 20 Infanterie, a fost un învingător: a supraviețuit încercuirii de la Stalingrad și, mai apoi, vieții în prizonierat, trăind, până la urmă, ca să povestească. Căci din 1945, când s-a întors în țară, și până în 2003, când a trecut la cele veșnice, maiorul (r) Sandu V. Cernat s-a transformat într-o perpetuă povestire de istorie orală a vieții în captivitate. Mai mult decât atât: veteranul a lăsat în urma sa un jurnal impresionant, care a văzut lumina tiparului în anul 2009, sub denumirea simplă, fără fasoane, Prizonier în lagărele sovietice. Ne întoarcem, așadar, la încercuirea de la Stalingrad și la momentul istoric al capitulării trupelor române; mărturiile lui Cernat sunt zguduitoare, înduioșătoare, inegalabile.

La 19 noiembrie 1942 a fost declanșată – știm deja – contraofensiva forțelor sovietice în Cotul Donului, iar în ziua următoare, pe 20 noiembrie, și în Stepa Calmucă. Câteva zile mai târziu, la 23 noiembrie, blindatele Frontului de Sud-Vest și ale Frontului Stalingrad au făcut joncțiunea în zona localității Kalaci și Sovietski, încercuind trupele Armatei 6 germane, în care erau incluse și forțe militare românești: la aripa de nord erau cuprinși ostași din Divizia 1 Cavalerie și Detașamentul „colonel Voicu” – din Armata 3, iar la aripa de sud ostași din Divizia 20 Infanterie – din Armata 4. Timp de două luni și jumătate trupele încercuite au dus lupte grele printre ruinele Stalingradului, fiind atacate neîncetat de forțele sovietice, superioare atât ca număr, dar și ca dotare. În cele din urmă, rămășițele trupelor române, după o rezistență eroică, au capitulat la 2 februarie 1943, împreună cu resturile Armatei 6 germane.

„Nemții dădeau întâietate – în aprovizionările de tot felul, inclusiv în alimente și furaje – trupelor proprii, lăsând trupele române să aștepte”

Între martorii momentului istoric al capitulării, și subofițerul Sandu V. Cernat, șef al Biroului Subzistență al Diviziei 20 Infanterie. Intendentul face, înainte de toate, o radiografie a cauzelor și a condițiilor încercuirii; și din perspectiva serviciului pe care îl coordona:

„Inamicul a atacat și a rupt frontul în sectorul trupelor române, deoarece știa că acestea sunt mai puțin dotate cu armament și muniție decât trupele germane. Comandamentul trupelor române a solicitat insistent comandamentului german ca sectorul frontului nostru să fie sprijinit cu tancuri și tunuri, dar ajutoarele n-au sosit în timp util. Nemții au subestimat continuu puterea trupelor sovietice și asta a fost fatal trupelor germano-române, din zona frontului.

La toate acestea s-a mai adăugat și faptul că nemții dădeau întâietate – în aprovizionările de tot felul, inclusiv în alimente și furaje – trupelor proprii, lăsând trupele române să aștepte. Aceasta a făcut ca trupele române să dețină în ajunul atacului rușilor mult mai puțină muniție de infanterie și artilerie decât trupele germane, iar în depozite să aibă alimente doar pentru 3-4 zile, exceptând divizia noastră care deținea la acea dată subzistențe (alimente și nutrețuri) cam pentru 7-8 zile.

Ne-a lipsit aproape complet echipamentul de iarnă, deoarece în cursul lunii octombrie acest echipament ne-a fost distrus (ars) în gara Tinguța, în urma unui raid al aviației sovietice.

Luptele pentru orașul Stalingrad au durat aproape cinci luni, din septembrie 1942 până în februarie 1943.

Prin ruperea frontului la data de 20 noiembrie 1942, Diviziile 1, 2, 4 și 20 Infanterie, care alcătuiau Corpul 6 Armară română, au fost separate prin penetrarea trupelor inamice. Astfel, unitățile Diviziilor 1, 2 și 4 au fost separate de divizia noastră, și acestea s-au retras pe direcția sud. Divizia noastră, împreună cu o divizie din Corpul 4 Armată german, au făcut un nou front și au încercat să opună rezistență, dar fără succes. În urma înțelegerii ce a avut loc între Corpul 4 Armată german și comandamentul nostru, generalul Nicolae Tătăranu, Divizia 20 Infanterie s-a retras pe direcția nord, pe un nou aliniament. Aici, în zona Stalingrad, două zile mai târziu, am fost definitiv încercuiți de trupele sovietice” (pp. 39-40).

„După 72 de zile de încercuire, după ce ne-am epuizat toate resursele de hrană și de muniții, am căzut în captivitatea Armatei Roșii”

Momentul capitulării e așezat în context:

„În jurul datei de 22 noiembrie 1942, generalul von Paulus[1], comandantul suprem al trupelor încercuite la Stalingrad, a cerut, prin radio, Înaltului Comandament German, aprobarea de a încerca să iasă din încercuire. Acțiunea însă nu a fost aprobată de Hitler. Generalul Paulus a primit ordinul de a rezista trupelor sovietice în orice condiții, și i-a promis că vor fi trimise forțe din afară care să concure la eliberarea din încercuire a trupelor germano-române, și la respingerea armatei ruse. Trupele germano-române din afară au încercat, prin lupte grele, să ne elibereze din încercuire dar n-au reușit, deoarece rușii se organizaseră bine pe poziții de apărare. Trupele noastre încercuite, germani și români, cu un efectiv de aproape trei sute de mii de oameni, au rezistat prin lupte continui, atât trupelor rusești, cât și gerului din Câmpia Calmucă în care ne aflam, ger care a variat între minus 200 C și minus 450 C.

Toate animalele noastre, circa 6.000 cai, au murit din lipsă de furaje și din cauza frigului, iar o mică parte au fost sacrificați pentru hrana oamenilor. După 72 de zile de încercuire, după ce ne-am epuizat toate resursele de hrană și de muniții, am căzut în captivitatea Armatei Roșii. Din cei circa 300 de mii, am fost luați prizonieri cam 70 mii de oameni (potrivit comunicatului sovietic). Apreciez că aproximativ 220 de mii oameni au murit în această perioadă, deoarece foarte puțini răniți au fost evacuați cu aviația” (p. 41).

Viața în încercuire e descrisă cu detalii; cu detalii care zguduie. Dezertarea era, de pildă, crunt pedepsită; și nu neapărat de Curtea Marțială, ci chiar de către ceilalți soldați:

„Zi și noapte stăteam aproape în permanență sub cerul liber, căci pământul fiind înghețat, cu foarte mare greutate puteai să-ți încropești un adăpost. Totdeauna adăposturile erau supraaglomerate, deoarece erau puține și la distanțe mari […].

Mai erau unii ostași nefericiți care se rătăciseră de unitățile lor și vagabondau în zona încercuită, deaorece nu aveau curajul să se prezinte la alte unități, de teama de a nu fi considerați dezertori, pentru că dezertarea de pe linia întâi a frontului se pedepsea cu moartea […].

Întruna din seri, în timp ce mă aflam în apropierea adăpostului meu, s-a apropiat de mine un soldat care abia-și târa picioarele, și cu o voce stinsă mi-a zis: « — Să trăiți dom’ plutonier, aș ave și eu o rugăminte». […] am văzut că arăta jalnic. Era sumar îmbrăcat, cu o manta scurtă pe el, pe cap în loc de căciulă purta un turban, încropit probabil din mantaua unui mort. Era înalt, slab, și la spate îi atârna o carabină. […].

«— Spune omule, ce dorești?» l-am întrebat eu pe un ton deloc milităresc.

«— Aș vrea să interveniți să mă primească și pe mine în adăpostul comun, că m-am rătăcit de unitatea mea […] și mă simt sfârșit, că n-am mâncat de două zile nimic».

Mi s-a făcut milă de el, i-am dat rația mea de pâine și l-am condus la cel mai apropiat adăpost. La intrare am întâlnit un sergent și […] l-am rugat să-l primească și pe cavaleristul pe care-l adusesem (făcea parte din Compania III-a a Diviziei I-a Cavalerie) […]. După ce l-a măsurat cu privirea, sergentul mi-a promis că-l va apăra ca să nu-l scoată cineva afară […].

Știam că dacă va fi prins de patrula de poliție a frontului va fi deferit Curții Marțiale care-l va condamna la moarte, pentru dezertare din fața inamicului. Ca el erau, din păcate, destui ostași care, temători de moarte și flămânzi, rătăceau prin zona încercuită în speranța că vor găsi o cale de ieșire. În dimineața următoare, când am ieșit din adăpostul meu, l-am văzut pe cavalerist stând în picioare, rezemat de o căruță, cu carabina atârnată de mână. Il recunoscusem după turban. M-am îndreptat spre el să-l întreb încotro are de gând să plece, dar el era «plecat» deja. Fusese scos din adăpost în timpul nopții și înghețase în această poziție […]” (pag. 44-45).

Continuarea pe historia.ro