Or, precedentul recent al lui Remus Truică arată că DNA a considerat că o astfel de măsură nu se impune, într-un caz aproape identic: condamnat definitiv, cu fracția de pedeapsă executată și cu prejudiciul achitat integral. DNA nu a contestat eliberarea lui Truică, argumentând tocmai aceste circumstanțe favorabile.
Ce a făcut Elena Udrea? Fix același lucru. A executat fracția prevăzută de lege, a avut o conduită bună în penitenciar și a achitat prejudiciul stabilit de instanță. Dacă în cazul Truică s-a considerat că statul nu mai are interes penal în continuarea detenției, atunci o eventuală contestație în cazul Udrea ar deschide o discuție legitimă despre standardele duble în aplicarea legii.
DNA este chemată acum să demonstreze că își exercită atribuțiile cu imparțialitate, fără contaminare politică, simbolică sau mediatică. Nu este vorba despre popularitatea Elenei Udrea, ci despre coerența în aplicarea principiilor de drept.
Justiția nu poate funcționa în regim de imagine. Ceea ce s-a aplicat unui bărbat de afaceri discret trebuie să se aplice și unui fost ministru vizibil. Dacă statul de drept înseamnă egalitate în fața legii, atunci DNA trebuie să trateze identic două situații identice. Altfel, ceea ce se cere de la politicieni – coerență, responsabilitate, principialitate – trebuie cerut mai întâi de la instituțiile cheie ale justiției.
Dosarele nu au culoare. Iar dreptatea nu poate fi selectivă.
