Cu peste două săptămâni în urmă, Dumitru Dragomir, una dintre cariatidele tranziţiei româneşti, fost miliţian, actualmente preşedinte de ligă fotbalistică, om de afaceri şi pseudoguru gâdilat la coarda presimţirilor de o falangă de falşi reporteri, a servit naţiei o descoperire riscantă în însăşi radicalitatea ei: întreaga lume e compusă din stăpâni şi slugi. Înaltul gânditor a emis cugetarea după ce un partener de pocher şi mojicii televizate şi-a concediat antrenorul pe motiv de inaderenţă la slugărnicia pretinsă din lojă.
Nevertebratele post-1989 au, ce-i drept, obiceiul de-a detesta coloana vertebrală. Invitat să se pronunţe în chestiunea demiterii, Dumitru Dragomir a livrat spectacolul unui om care, deşi a trăit minunat în comunism, regretă vremea proprietarilor de şerbi, a plantatorilor şi a stăpânilor de sclavi. „Peste tot e aşa, nene“, l-a lămurit el pe ziaristul încremenit într-un surâs conjunctural. Acesta din urmă n-a reuşit, în ciuda eforturilor, să-şi convingă interlocutorul că lumea a evoluat, că, dincolo de drepturi şi obligaţii, un contract presupune exercitarea unor competenţe şi că nu e o ruşine să fii angajat (nu slugă), după cum nu e un merit să fii patron (nu stăpân).
