Sună paradoxal, dar dacă te plimbi printre cele 800 de cruci și morminte, cu siguranță nu-ți vei poți stăpâni zâmbetul. Fiecare cruce îți va povesti, în câteva cuvinte, un destin unic. O viață de om cu bunele și cu relele lui. Numai că totul se spune cu vorbe de duh și cu veselie. Vorbim, bineînțeles, de cimitirul din Săpânța, unde moartea e privită în ochi, cu zâmbetul pe buze.
Voi care treceți pe aici,
Încercați să n-o trăziti,
Că acasă dacă vine,
Iar e cu gura pe mine.
Dar așa eu m-oi purta
Că înapoi n-o intruna
Așa versuri găsești peste tot în Cimitirul Vesel. Câte cruci, atâtea povești de viață. Cimitirul datează cam de prin 1930, când un artist al locului, sculptor, pictor și poet, a realizat prima cruce veselă din lume. Mai bine de 50 de ani, Stan Ioan Pătraș a creat sute de cruci pe care le-a pictat și le-a inscripționat în stilul său caracteristic.
Toate crucile au fost create după aceleași reguli. Basorelieful din partea de sus ilustrează o scenă din viața celui care a murit. De exemplu, femei care torc lână, țes covoare sau fac pâine și bărbați care taie lemne sau păstoresc turmele de oi. Artistul obținea culorile din pigmenți naturali. Verdele reprezentă viața, iar galbenul-fertilitate. Culoarea predominantă este însă celebrul “albastru de Săpânța”.
De unde venea inspirația? Pur și simplu din viață.
Pe orice cruce găsim o scurtă poezie cu cel mult 10-12 rime. Epitafurile sunt scrise la persoana I și sunt adresate de persoana decedată celor care trăiesc.
Legenda spune că atitudinea veselă în fața morții era un obicei străvechi, moștenit de la daci, care credeau în viața veșnica. Pentru ei moartea nu era un sfârșit tragic, ci era o trecere către alta lume, o lume patronata de zeul suprem, Zamolxe.
Nu doar înmormântarea, ci și priveghiul sau pomenirea au semnificații aparte pentru localnicii din Săpânța.
Este asezat cel mort în camera de cinste, unde este specific Săpânței o rudă din covoare cu farfurii vechi din Maramureș, paturi foarte înguste, acolo nu se doarme niciodata. A treia zi, când este înmormântat, se săvârșește parastasul. Se aduna aproape toata lumea din sat.
Dincolo de riturile de înmormântare, de epitafele hazlii sau imaginile vii, cimitirul din Săpânța ne învață un lucru important. Că moartea nu trebuie privită nici cu spaimă, nici cu dispreț, ci firesc, pur și simplu ca un act de integrare în lumea de dincolo.
