Mărturii din infern

Oameni-martori ai unei perioade istorice care a marcat întreaga omenire, al doilea război mondial, au rezistat acelor vremuri, dar și celor de după, ca să povestească. Să povestească lucruri care s-au petrecut cu adevărat, deși par a fi mai degrabă plăsmuite: despre lagăre de exterminare, despre camere de gazare în care erau uciși mame împreună cu pruncii lor, despre execuții pe loc, despre înfometări și boli, despre trenurile morții și despre altele, mai infiorătoare decât acestea.

Ioan Gottlieb și Hainalca Cristea sunt doi români evrei care au sfidat atrocitățile lagărului de exterminare Auschwitz Birkenau și le-au supraviețuit. Au supraviețuit Holocaustului, dar ororile trăite atunci, când se aflau la începutul vieții, i-au urmărit toată viața. Trăiesc acum ca să poată mărturisi, ca să se poată scrie istoria, ca să atragă atenția că astfel de tragedii nu au voie să se mai repete vreodată.

Hainalca Cristea era o copilă când cel de-al doilea război mondial a început să-și întindă tentaculele în Europa. Transilvania de nord, în care era cuprinsă și mica localitate Sfântu Gheorghe unde ea locuia, intrase sub stăpânirea Ungariei horthiste, conform Dictatului de la Viena.

Soarta evreilor din această zonă era pecetluită, iar persecuțiile nu au întârziat să apară. “Evreii nu mai pot folosi aparatele de radio!” “Excluderea evreilor din funcțiile pe care le ocupă!”, “Radierea din oficiu a tututor firmelor jidănești!” erau titluri care umpleau paginile jurnalelor din acea perioadă. În dimineața zilei de 3 mai 1944, Hainalca era chemată împreună cu familia la sediul poliției locale, așa cum se întâmpla cu fiecare evreu în parte. Aveau să fie trimiși într-un ghetou, la marginea localității.


Toți evreii din Sfântu Gheorghe au fost aruncați într-o școală agricolă neterminată și au fost izolați, fără apă, fără mâncare. Tot pe 3 mai, la câteva sute de kilometri depărtare, un băiat de 15 ani din Baia Mare trăia aceeași dramă. In gheto, familia lui Ioan Gottlieb a hotărât să pună punct vieții.

Tentativa de suicid nu a reușit decât în cazul mamei lui Ioan, deși cu toții și-au injectat morfină. După o lună de stat în ghetou, s-a produs inevitabilul: au fost îmbarcați în trenuri cu destinația Auschwitz.

Chinul avea să înceapă din trenuri. Mii de evrei, bărbați, femei, tineri, copii, bătrâni, înghesuiți în vagoane de animale, ținuți fără aer, apă, mâncare, zile întregi sau chiar săptămâni. Cine supraviețuia, deschidea ușa vagonului și pășea pe un nou tărâm, unul îngrozitor.

Stânga însemna viața, dar asta nu era o garanție a supraviețuirii. Dreapta însemna moartea pe loc, în camerele de gazare. Acolo mergeau femeile cu copii, copiii fără mame, sub vârsta de 14 ani, bătrânii, cei cu handicap, sau oamenii slabi și bolnavi.

Hainalca era un boț de fată, la nici 13 ani jumate, slabă băț. Cu ochii aprinși de lacrimi, fetița îi cere lui Mengele să o lase să meargă cu mama ei. Dar Mengele refuză. Nu se știe de ce. Teoretic, semnalmentele o încadrau pentru partea dreaptă a peronului.

Pentru Hainalca era primul semn al providenței. Dar la acel moment nu putea să se bucure de el. A urmat “tratamentul” aplicat pentru șederea în noul ei iad.

Tânărul de 15 ani a rămas în urma selecției doar cu tatăl. Bunicii i-au fost trimiși automat spre exterminare. După o săptămână de Auschwitz, cei doi au ajuns la muncă, în lagărul Melk din Austria. Atrocitățile văzute i-au familiarizat pe cei doi, tată și fiu, cu moartea.

Din cauza muncii epuizante și a foamei, Ioan s-a îmbolnăvit.
Înaintat în vârstă, tatăl lui Ioan nu a rezistat. Într-o noapte în care au stat de vorbă în întunericul lagărului de la Melck, i-a spus fiului că vrea să renunțe la viață și i-a cerut să îl înțeleagă.

Ioan își pierduse rațiunea de a trăi și nimic din jur nu îl mai încuraja să continue. Luat de val, a plecat cu alți deținuți spre un alt lagăr, cel de la Maunthausen, pentru a o lua de la capăt. Rămasă la Birkenau, Hainalca se lupta și ea cu demonii morții, care îi dădeau târcoale zilnic.

1945 a fost anul în care au fost omorâți mai mult de jumătate din numărul total al evreilor pieriți în Holocaust. Cyclonul B era gazul folosit pentru uciderea oamenilor nevinovați. Și-ar fi făcut efectul și asupra fetiței de 14 ani dacă providența nu intervenea iarăși.

A urmat lagărul de muncă din Cracovia, unde fetița căra pe munte piatră brută, pentru construcția unui bazin de înot. Comandantul lagărului de aici vroia să facă un cadou frumos soției lui, un bazin de înot construit de femei evreice.

Hainalca scapă și de aici, împreună cu sora ei. Sunt retrimise la Auschwitz și de aici tot providența se ocupă de ea. Este selectată din greșeală să meargă la muncă in Germania si este eliberată la sfârșitul războiului de către ruși.

Chiar dacă în ziua salvării, pe 5 mai 1945, Ioan Gottlieb cântărea 32 de kilograme a supraviețuit. Ajuns acasă, la Baia Mare, a bătut la ușa singurului om pe care îl mai cunoștea: profesoara sa de pian. Acum, Ioan Gotlieb este un reputat profesor universitar și doctor în științe, șef al catedrei de fizică de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, din Iași.

Cea mai neagră pagină a istoriei omenirii consemnează milioane de victime ale Holocaustului. Și în România, cifrele sunt copleșitoare.

De ce se cere repovestirea și rememorarea acelor atrocități, căutarea martorilor și rugămintea către ei de a rula filmul memoriei o dată și încă o dată? Supraviețuitorii știu răspunsul. Și chiar dacă sunt bătrâni, măcinați de boli, și chiar dacă resimt durerea ca și cum totul ar fi fost ieri, ei știu că trebuie să dea un sens dispariției celor dragi .