Culisele confruntării dintre generalul Iulian Vlad și propagandistul Silviu Brucan

"Pe Brucan l-am cunoscut indirect, la început, adică atât timp cât el a slujit aparatul de propagandă al partidului în posturi-cheie și mai cu seamă în redacția organului central de presă al partidului, Scânteia. L-am cunoscut deci ca jurnalist. Dar Brucan întotdeauna a jucat un rol mai mare decât acela de ziarist. Chiar este de precizat, de la bun început. El a fost, anterior, la conducerea unor organizații de partid, așa cum a fost Comitetul de Partid al Capitalei. Mă rog, se spune că ar fi avut niște activități semnificative. Cât de semnificative, nu știu. A avut și niște responsabilități organizatorice, dar nu am înțeles niciodată ce anume, în perioada în care Partidul Comunist era în ilegalitate.

Cert este că, în acea perioadă, s-a aplicat și politica guvernului Antonescu, de izolare, aș zice, a evreilor. Nu știu dacă el a fost printre cei care au fost strămutați sau deportați pe undeva, nu cunosc lucrul acesta, dar, printr-o seamă de relații, el întotdeauna și-a arătat apropierea față de Uniunea Sovietică. Acum, nu știu cât de apropiat putea fi cineva care s-a căsătorit cu fiica unui rus alb, pentru că soția lui, așa am înțeles eu, era fiica unui rus alb, care deținuse niște poziții foarte importante în vechea Rusie. Familia ei se refugiase, din cauza revoluției, în România. Poate fuseseră trimiși cu anumite misiuni aici și el să fi fost, ca să zic așa, atras, nu știu dacă de frumusețea domnișoarei Sidorovici...

Da, era cu rezonanță mai degrabă din altă etnie, dar cert este că tatăl său fusese rus alb cunoscut și că, asemenea tuturor rușilor albi care fugiseră de regimul sovietic, această familie trebuie să fi fost sub supravegherea KGB-ului, Asta, sigur, se întâmpla peste tot în lume pe unde existau refugiați din această categorie, dacă ei reprezentau ceva, mai cu seamă dacă erau disidenți în adevăratul sens al cuvântului și acționau împotriva regimului instaurat în Rusia la acea vreme.

Socot că această legătură de familie a fost totuși un element în plus care a favorizat promovarea lui Silviu Brucan, în afara altor legături tot de familie, într-un fel. Dar, pe lângă acele legături, trebuie să vorbim deschis, cei de naționalitate evreiască au constituit nuclee esențiale ale PCR, la începuturile activității în România. Nu știu, nu am văzut niciodată o statistică să îmi dau seama mai exact câți dintre membrii partidului, în primii ani de activitate sau de ilegalitate, erau români și câți de etnie ungurească, care erau destul de mulți, sau evreiască ori de alte naționalități.

Cert este că, dacă raportăm la numărul populației, vom observa cu siguranță că aceștia erau destul de mulți în raport cu cei de origine română. Nu mai spun că, după anul 1944, și cei care nu intraseră în partid, dar care s-au considerat a fi fost reprimați în timpul regimului Antonescu, s-au declarat și ei înșiși, dar și oficial au fost înregistrați ca militanți ai partidului. Ulterior, când au fost primiți în partid, li s-a recunoscut o vechime mult mai mare decât cea reală" a fost mărturisirea lui Iulian Vlad, într-un interviu acordat ultimului său adjunct, Generalul Aurel Rogojan, și publicată de cotidianul.ro.

Conform sursei citate, anchetele „Dosarelor Revoluției“ au demonstrat că teroriștii invocați de către Silviu Brucan în declarațiile făcute după Revoluția din 1989 nu au existat niciodată. Pentru mai multe detalii despre acest subiect interesant, citește materialul de pe cotidianul.ro

Cine a fost Iulian Vlad

Născut în 23 februarie 1931, Iulian Vlad a fost ultimul șef al Securității comuniste înainte de evenimentele din 1989.

A fost membru al Partidului Comunist din 1946, iar din 1948 până în 1951 a ocupat mai multe funcții, de la cea de secretar de clasă și de județ, până la cea de șef de secție al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc.

În perioada 1952-1974, Iulian Vlad a lucrat la Ministerul de Interne, ca specialist în învățământ militar, iar din 1974 până în 1977 a fost comandantul Școlii Militare de Ofițeri. A rămas în continuare în Ministerul de Interne, unde din 1977 până în 1984 a fost secretar de stat, apoi adjunct al ministrului de Interne, până în 1987, când a preluat funcțiile de ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului, până în 6 ianuarie 1990, când a fost trecut în rezervă.