E greu de susţinut că eventualii spectatori au de învăţat ceva din povestirea aventurii lui Fritzl.
Cazul Fritzl a devenit celebru în aprilie 2008, când Elisabeth Fritzl (42 de ani) a apărut la poliţie şi a anunţat că tatăl ei o ţine prizonieră de 24 de ani într-unul din subsolurile din casa familiei, că a născut în această perioadă 7 copii, al căror tată este propriul ei părinte. După încercări ale presei de a afla cât mai multe din amănuntele acestei sordide poveşti, soldate mai mult cu presupuneri decât cu dovezi, procesul a fost fixat pentru martie 2009.
Săptămâna trecută a fost anunţată la Viena premiera unei comedii inspirate de cazul Fritzl. Deasupra decorului, un banner: „Victimele fac rating”. De altfel, regizorul spectacolului, Hubsi Kramar, nu şi-a propus să investigheze cu alte mijloace decât cele ale anchetei judiciare ce instincte întunecate perpetuează asemenea poveşti, ci de ce asemenea poveşti trezesc o atât de mare curiozitate. Aşezaţi pe o sofa, actorii îi priveau în ochi pe spectatori: „Noi suntem publicul”.
Spectacolul nu are o poveste, un subiect, personaje cu o motivaţie. Spectatorii nu sunt invitaţi să descopere un monstru printre oamenii cu care se încrucişează pe stradă, ci să mediteze asupra atenţiei acordate acestui monstru şi în ce măsură societatea integrează existenţa monştrilor sau ce măsuri drastice ar fi gata să accepte pentru certitudinea eliminării lor.
