Pelicula "The White Ribbon", regizată de austriacul Michael Haneke și considerată favorită la Oscarul 2010 pentru cel mai bun film străin, este elogiată în presa din Marea Britanie, care o consideră o excelentă alegorie despre teroarea instituționalizată, ce poate stăpâni și distruge o națiune.
Pentru "The White Ribbon" ("Das weiße Band", titlul original), nici nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru lansarea pe marile ecrane decât în preajma aniversării celor 20 de ani de la căderea comunismului, de la victoria împotriva dictaturii și a unor sisteme pe cât de distrugătoare, pe atât de condamnabile.
The White Ribbon - International Trailer
Încărcat de ThePlaylist. - Watch feature films and entire TV shows.
În Marea Britanie, unde filmul rulează de vineri, criticii și presa se arată mai mult decât generoși în laudele cu pelicula considerată reperul de excelență al lui Haneke. "Este o alegorie despre începuturile fascismului, însă, în același timp, una foarte contemporană. Povestea se poate aplica, practic, într-o sumedenie de țări unde teroarea, inițial misterioasă și trivială, ajunge să stăpânească, țări unde violența revoluționară, mișcată de scopuri potențial pozitive, ajunge să-și înghită propriii oameni", scrie The Times.
Semnatar și al scenariului, cineastul austriac își plasează acțiunea într-un sat din nordul Germaniei, în anii de dinaintea Primului Război Mondial. Pretextul - metodele de pedepsire a elevilor dintr-o școală, care, sub ambalajul de ritual, ascund esența mesajului despre pericolul unei doctrine a urii și a dezumanizării. Metafora din povestea prezentată în "The White Ribbon", în care fascismul este substitut pentru orice înseamnă dictatură și teroare, se înscrie într-o rețetă marca Haneke, o rețetă a sensibilizării prin intermediul copiilor - victime pe cât de inocente, pe atât de expuse riscurilor de orice fel într-un sistem distrugător.
La o altă scară și cu un alt scop creator, cineastul austriac a făcut asta și în 1997, când al său "Funny Games" a revoluționat genul horror-thriller, imaginând o satiră șocantă la adresa violenței slăvite în multe filme, produse în special la Hollywood. Secundar ca prezență, dar principal ca emoție stârnită privitorului, personajul copil era, și atunci, cel mai expus, cel mai ușor de controlat, dar și cel mai în măsură să fie un radar al răului, datorită inocenței sale și lipsei prejudecăților.
Un alt merit al lui Haneke este, și de această dată, acela de a ști să-și aducă spectatorul "pe scenă", să-l facă pe acesta să se simtă aproape de acțiune și de personaje, iar asta atât datorită tehnicii de filmare, cât și datorită credibilității situațiilor și caracterelor. Pe scurt, cineastul reușește să implice afectiv publicul și să-l apropie, astfel, de mesaj, de finalitatea demersului său artistic.
Altfel, recenziile la "The White Ribbon" din presa britanică se înscriu pe logica aprecierilor culese până acum de peliculă, la toate nivelurile. Filmul a câștigat, anul acesta, prestigiosul Palme d'Or al Festivalului de la Cannes și este considerat principalul favorit la Oscarul 2010 pentru cel mai bun film străin.
Premiera britanică a peliculei va fi urmată de cea din SUA, la sfârșitul anului, urmând ca, din februarie, cel mai nou film al lui Haneke să ruleze și în România. Un prilej numai bun pentru cinefilii autohtoni să se convingă, o dată în plus, de meritele unui regizor prezent cu două pelicule ("Caché" și "The Piano Player") în clasamentul celor mai bune 100 de filme ale deceniului 2000-2009.
