Când mai moare câte unul din generația noastră, putem fi triști, melancolici, poate ne-a fost prieten, poate l-am iubit și ne doare. Dar nu simțim cu adevărat că am putea și noi să fim duși mâine cu un microbuz negru. Asta se întâmplă doar când moare cineva ca Michael.
„Silueta fragilă și nervoasă, vocea de adolescent întârziat, chipul de negru cu trăsături de alb, efeminate și, mai ales, singurătatea absolută care îl înconjoară, oricâți i s-ar afla în preajmă, toate acestea plasate în centrul unei demonice arhitecturi mecano-electronice configurează o tulburătoare emblemă a umanității la sfârșit de mileniu. Michael nu este un sex symbol, Michael este vedeta-androgin. Dacă păcatul originar aparține lui Dumnezeu, nu omului, și nu constă în povestea cu mărul, ci în crearea Evei, adică a celuilalt, Michael este imaginea ființei umane de dinainte de păcatul lui Dumnezeu”.
Scriam aceste rânduri în 1992, într-o corespondență din Viena, spectator abia scăpat din comunism al fenomenului planetar Michael Jackson. Eu aveam atunci 36 de ani, iar terrastarul Michael 33. Acum eu am 53, iar el e mort.
Citește mai mult în Gândul.
