Un grup de companii private și asociații patronale au scris un text către președintele Iohannis în care solicitau nu doar ajutoare de stat, dar și tăieri de la bugetari. O logică de peşteră, pretins liberală, de fapt o competiţie cinică pe ban public: tăiaţi de la ei, că sunt leneşi, daţi-ne nouă că noi susţinem economia. Bugetarii sunt, ca în orice companie, lucrători mai buni sau mai proşti, dar trebuie să fii nebun, ca antreprenor, să rogi statul să scadă veniturile: păi cine o să mai cumpere ce vinzi, angajaţii din privat sunt călcaţi în picioare sau vor fi, vor pierde joburi sau le vor scădea salariile, dacă le tai şi bugetarilor salariile cine va consuma? Ca să nu mai zic că bugetari sunt şi cei care luptă cu COVID, de unde tai? Lupta pe felii din bugetul statului îi duce pe unii în zone complet iraţionale.
Marele blocaj al liderilor şi al “specialiştilor” care îi sfătuiesc este următorul: nu pot vedea statul cu un rol activ în economie. Li s-a lipit de creier, ca o pungă umedă, o teză: statul e prost gestionar, de la stat se fură etc. Sigur că au fost şi realităţi care au determinat această filozofie, numai că a venit vremea când statul trebuie să devină actor economic, trebuie să facă pasul cu investiţii, încurajări de noi direcţii de producţie, noi locuri de muncă pentru cetăţeni deja aruncaţi din joburi de angajatori loviţi de criză sau doar cinici-iresponsabili (sunt şi din ăştia destui). Statul e prost gestionar? Fă-l mai bun, ăsta e îndemnul urgent, imediat.
Un alt blocaj e de fapt crasă necunoaştere. Mulţi dintre cei care se exprimă ca “analişti pă economic” prin spaţiul public, mulţi politicieni pare că văd problemele strict în cheia crizei 2008-2009, şi aia perimată, până şi FMI revizuindu-şi propriile politici de austeritate, politici care n-au făcut altceva decât să adâncească acea criză.
Deşi sunt anunţate tot soiul de cheltuieli sociale, altfel absolut necesare, de diverse state europene, pluteşte pe deasupra lor un spectru European al lipsei de idei şi al austerităţii. De acest spectru ascultă şi ai noştri, umili funcţionari de periferie care nu ştiu decât de mici deal-uri şi servicii pentru binele propriu sau pentru diverse companii-client – şi cam atât. Nu e de ajuns şomaj tehnic, trebuie să ai curajul să gândeşti radical, radical într-un sens social, să nu laşi pe nimeni în urmă. Acest lăsat în urmă, în aceste zile, e mai pervers decât oricând. Pe cine laşi în urmă nu te mai lasă să trăieşti. Puteai lăsa în urmă milioane în deceniile trecut. Puteai să închizi ochii la exploatarea mâinii ieftine, la milioanele de români care de fapt muncesc fără drepturi, fără plasă de siguranţă, din ce în ce mai slab asiguraţi, dar Covidu nu te mai lasă. Categoriile ignorate sau exploatate (sutele de mii care în continuare muncesc, merg înghesuiţi cu microbuzul la muncă, sutele de mii care nu îşi mai permit carantina pentru că au trait şi până acum ca un fel de zilier, fie Uber-zilier, fie zilier rural) vor ţine virusul viu, virus care atacă indiferent de clasă, de statut. Inegalităţile, sărăcia îţi bagă virusul din nou în sistem, dacă nu ai grijă. Din păcate, e din ce în ce mai clar că această „grijă” se va concretiza în forme de supraveghere a muncii celor precari cu mijloace suplimentare. E de ajuns să vezi cum unii visează deja tot felul de lagăre digitale de muncă, forme de supravegheat ferm consum şi muncă.
Cât despre Uniunea Europeană, din nou sunt momente ale adevărului. Ori primim pierderile împreună, ori tratăm separat pierderile şi apoi sperăm să punem aspiratorul de profit în funcţiune doar pentru cele mai puternice economii. Dacă eşti Germania ori îţi traduci propria prosperitate cum trebuie, ca o pompă uriaşă de făcut profit din noile pieţe, ori continui să le ţii morală celor care nu „au grijă”. Dacă eşti Olanda spune că eşti cinic şi paradis fiscal – şi nu vrei eurobonduri pentru că eşti paradis fiscal – nu argumenta la fel, cum că tu ai fost cuminte şi portughezii sau spaniolii au fost proşti şi că de aia nu vrei eurobonduri.
Apropo de „DE UNDE LUĂM BANII?”, să nu uităm că România e un penibil paradis fiscal, unde munca e impozitată enorm, iar averile nu. În loc să auzim toată ziua că nu sunt bani, mai util ar fi un plan de solidaritate, fiscal, care să mai şi taxeze uriaşele venituri făcute pe teritoriul României de autohtoni sau „multinaţionali”. DAR NU, principala grijă a autorităţilor a fost din nou, mângâierea băncilor pe cap, şi asigurarea că taxele vor scădea. Şi mai jos? Taxele pe muncă, ok, dar trebuie să mai şi compensăm cu ceva, să mai luăm bani de undeva. Avem taxare de semiparadis fiscal. Reveniţi-vă în fire.
