Unde suntem acum
Iranul a semnalat că este dispus la concesii în programul său nuclear în schimbul ridicării sancțiunilor și al recunoașterii dreptului la îmbogățirea uraniului pe propriul teritoriu. Au avut loc deja două runde de negocieri — una la Muscat, în Oman, și una la Geneva.
La Geneva, Teheranul a oferit să suspende îmbogățirea uraniului pentru trei până la cinci ani — un interval care s-ar extinde dincolo de mandatul actualei administrații americane. SUA nu au acceptat. Distanța dintre cele două poziții rămâne considerabilă.
De ce negociază Iranul acum
Contextul contează enorm. Iranul se confruntă cu o economie strangulată de sancțiuni, tensiuni interne puternice și o presiune militară americană crescută în regiune. Administrația americană i-a transmis direct lui Khamenei că refuzul negocierilor ar putea expune Iranul la consecințe militare grave.
În paralel, Iranul a ajuns la un nivel alarmant al programului nuclear: 440 de kilograme de uraniu îmbogățit la 60% puritate fisibilă — aproape de pragul de 90% necesar armelor nucleare. Acest lucru creează presiune în ambele direcții: Teheranul are un atu de negociere, dar și un risc imens dacă lucrurile scapă de sub control.
Ce oferă fiecare parte — și unde apar blocajele
Iranul a mers atât de departe încât a oferit accesul companiilor americane ca parteneri în industria sa petrolieră și de gaze — o ofertă fără precedent în istoria relațiilor dintre cele două state. Asta spune multe despre presiunea economică pe care o resimte Teheranul.
Dar Iranul cere ridicarea imediată a sancțiunilor după semnarea unui acord — o cerință respinsă categoric de SUA. Washingtonul vrea garanții solide înainte de a ceda orice pârghie economică. Analiștii avertizează că, pe chestiunile non-nucleare — activitățile regionale ale Iranului și programul balistic — Teheranul va fi dispus cel mult la concesii superficiale, nu la un „grand bargain” complet.
Această negociere nu se desfășoară în vid. Cum subliniază analistul Sorin Roșca Stănescu, Iranul a investit masiv în capabilități de ripostă asimetrică: rachete balistice, drone, atacuri cibernetice și un sistem de alianțe cu grupări neconvenționale din Yemen până în Irak și Liban. Acestea sunt pârghii de negociere, dar și surse reale de instabilitate regională.
Netanyahu a cerut explicit ca orice acord cu Iranul să acopere nu doar problema nucleară, ci și rachetele balistice și rețelele proxy ale Teheranului. Europa, la rândul ei, urmărește cu îngrijorare, știind că Scutul Antirachetă de la Deveselu oferă protecție întregului spațiu euro-atlantic împotriva rachetelor balistice cu raze intermediare — și că această protecție devine cu atât mai critică cu cât Iranul avansează în capacitățile sale militare.
Există două scenarii posibile, și ambele au costuri:
Un acord slab — care permite îmbogățirea, ridică sancțiunile rapid și ignoră rachetele și proxy-urile — riscă să repete greșelile JCPOA din 2015, acordul Obama care a amânat, nu a rezolvat problema. Istoria arată că Iranul a continuat să avanseze nuclear chiar și în acea perioadă.
Dar lipsa unui acord, combinată cu presiunea militară continuă, poate împinge Iranul spre o decizie disperată: accelerarea programului nuclear sau un conflict deschis cu consecințe imprevizibile pentru întreaga regiune și dincolo de ea.
Negocierile SUA-Iran reprezintă unul dintre cele mai complexe jocuri diplomatice ale momentului. Ambele părți au motive să stea la masă și motive să nu cedeze. Comunitatea internațională privește cu speranță, dar și cu mult scepticism — pentru că, în această ecuație, miza nu este câștigul politic al vreunui lider, ci securitatea a sute de milioane de oameni.
Întrebarea nu este cine câștigă negocierea. Întrebarea este dacă lumea poate evita o escaladare pe care nimeni nu și-o dorește cu adevărat.
