Pastila pentru suflet - Ce este icoana nefăcută de mâna omului - Toți credincioșii trebuie să știe asta

Gândul zilei

„Rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și, de va fi făcut păcate se vor ierta lui!”- Iacov 5,15

Știai că?

Icoana reprezintă o înfățișare a sfinților sau a unor evenimente importante din ortodoxie. Acestea sunt expuse în biserică, în diferite mărimi și stiluri pictate, cât și în casele creștinilor. Există și icoane făcătoare de minuni, cu o istorie deosebită, cum ar fi icoana Maicii Domnului cunoscută sub numele Prodromița sau icoana nefăcută de mâna omenească. Primele icoane au fost pentru cinstirea și înfățișarea Domnului nostru Isus Hristos, Maicii Domnului, a apostolilor, sfinților și îngerilor.

Pilda zilei

Pietricelele albastre

„Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundișul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăți de cer căzute pe pământ. Cele două pietricele știau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu și se lăudau de dimineața până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obișnuite aflate în preajmă. Păstrați distanța! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi! De fapt erau două pietricele insuportabile și arogante, care își petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – își spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre prețioase, așa cum suntem și noi. Și visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prințului de Galia. Ne așteaptă o viață frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii. Într-o bună dimineață, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, și-a întins mâna și a cules cele două pietricele albastre. Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne așteaptă! S-au simțit cele mai norocoase pietre din lume. Nu așteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate. Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puțin timp, și-au spus, fiind sigure de frumusețea și valoarea lor neîndoielnică. Totuși lucrurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace și încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar și pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuță. Mai târziu, însă, o mână le-a luat și le-a așezat cu necuviință pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafață de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre prețioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv. Revoltate au început să strige: Neciopliților, nepricepuților, bădăranilor, voi nu înțelegeți cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre amenințau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea și amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii. Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare și imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo și l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, și desprinde-ne de pe acest zid nenorocit! Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistență căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri și să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru și, ușor-ușor, a reușit să se strecoare și să fărâme câte puțin cimentul. După câteva luni de perseverență cele două pietricele au putut să se miște. Într-o noapte umedă și rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârșit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii. Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea pușcărie înaltă în care și-au petrecut atâta timp. Și, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate și aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Fața, chipul blând și dulce al Mariei, avea ceva neobișnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii. Oh, nu, au exclamat amândouă, dându-și seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Își imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit și cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-și seama ce nechibzuite au fost.

Citiți finalul pildei pe realitateaspirituala.net.