În 2025, flancul estic al NATO a primit o lecție de realism geopolitic cu gust de sarcasm: Statele Unite își retrag jumătate din trupele din România. Oficial, e o „ajustare”.
Neoficial, e un reminder: alianțele se întrețin, nu se moștenesc. Iar umbrela americană nu e un drept divin, ci un serviciu cu abonament geopolitic.
O retragere în stil american: „Nu plecăm, dar nici nu mai rămânem.”
Dimineața de 29 octombrie 2025 a început ca o parodie de știre: „SUA își retrag jumătate din trupele din România.” Așa, sec, ca un mesaj de break-up trimis prin fax. Nici briefing, nici consultare, nici măcar un emoticon. Și, desigur, nimeni n-a aflat de la Guvernul României, ci de la Kyiv Post. Da, un site ucrainean. Țara vecină ne face breaking news-ul, iar noi doar dăm „share” cu întârziere. Ion Cristoiu a spus-o simplu și cinic: „Nu existăm pentru Administrația Trump.” O spune cu acel aer de om care a văzut atâtea retrageri — de trupe, de speranțe și de promisiuni — încât nici nu mai tresare.
Oficial, Pentagonul a anunțat că nu e vorba de o retragere completă, ci de o ajustare. În traducere românească: „Ne mutăm din apartamentul comun, dar lăsăm câteva haine în dulap.” Divizia 101 Aeropurtată, vedeta bazei de la Mihail Kogălniceanu, își face bagajele. Aproximativ o mie de militari rămân — un fel de prezență fantomă menită să ne liniștească nervii, nu frontiera.
America dezbate, România contemplă
În Congresul SUA, doi republicani grei — senatorul Roger Wicker și reprezentantul Mike Rogers — aureacționat dur: „Decizia e necoordonată, contrazice strategia președintelui și subminează descurajarea.” Tradus în limbaj civil: „Trump, ce-ai făcut, omule?!” Aceiași oficiali au amintit că România a investit miliarde în infrastructura pentru trupele americane — și nu doar ca să arate frumos la parade, ci pentru că a crezut, sincer, că parteneriatul strategic e mai mult decât o fotografie cu steaguri. Așa că, în timp ce Washingtonul se ceartă cu Washingtonul, Bucureștiul se uită ca un spectator la propriul film de acțiune, în care eroul principal pleacă la jumătatea peliculei să joace într-un alt film.
Veteranilor le-a căzut casca. De mai multe ori. Veteranii americani au fost și mai direcți: „O greșeală tactică și un semnal greșit” — un mod elegant de a spune „ce idee proastă!”. Pentru ei, retragerea unei brigăzi la doar câteva săptămâni după ce drone rusești au intrat în spațiul aerian românesc e ca și cum ai scoate stingătorul dintr-o clădire care tocmai a luat foc. Dar, să fim corecți, Trump are un plan: „Nu retragem trupele, doar le mutăm puțin.” Un fel de geopolitical feng shui: mutăm canapeaua strategică din Marea Neagră în Marea Galbenă, pentru un flux mai bun de energie — și de voturi.
Multipolarismul, versiunea 2025: petrecerea fără gazdă
Lumea s-a schimbat. Nu mai există un centru care decide și periferii care execută.
Acum e o petrecere multipolară, unde toți au venit cu ceva:
● China a adus banii și o aplicație de supraveghere,
● Rusia a adus tancul și o sticlă de vodcă,
● India a adus yoga și ambiguitatea,
● iar Europa a venit cu o rezoluție, un PDF și o pauză de cafea.
Iar România? România a adus un platou de speranțe și un plan de apărare pe hârtie
reciclabilă.
În lumea multipolară, nimeni nu mai e garantul absolut al securității. Fiecare își duce scutul în spate și-l lustruiește singur.
Ca să repare dezastrul de PR, directorul CIA, John Ratcliffe, a apărut discret la Bruxelles — o vizită „secretă” despre care au scris toți. S-a întâlnit cu Kaja Kallas și cu ofițerii de la INTCEN și EUMS. Mesajul: „Stați liniștiți, încă vă iubim. Nu vă părăsim, doar avem o relație deschisă cu Asia.” E reconfortant, dar și puțin tragic: când trebuie să trimiți CIA-ul ca să explice o decizie militară, înseamnă că diplomația și-a pierdut conexiunea
Wi-Fi.
România între realism și provincialism. Cât despre Europa - nu o deranjați: e în ședință.
Ministrul Apărării, Ionuț Moșteanu, a ieșit calm la presă: „Rămânem un partener strategic. Baza de la Deveselu funcționează. O mie de militari americani rămân.” Da, dar și Titanic-ul a mai plutit câteva minute după ce s-a lovit de aisberg. Ion Cristoiu a spus-o, din nou, în stilul lui tăios: „Nu suntem un satelit al Americii. Suntem ai Ucrainei — pentru că tot de acolo aflăm ce se întâmplă.” O ironie amară, dar adevărată: presa ucraineană e mai informată despre deciziile de securitate ale României decât românii înșiși. Poate pentru că, în loc să avem o comunicare strategică, noi avem doar comunicate de la 17:45. Cât timp noi visam la umbrela americană, Europa e prinsă într-o eternă ședință de comitet. Berlinul dezbate, Parisul filosofează, Varșovia se înarmează, iar Bruxellesul… face un task force. Uniunea Europeană visează la autonomie strategică, dar încă nu și-o permite.
Epilog: umbrela, ploaia și realitatea
Retragerea parțială a americanilor nu e o tragedie, dar nici o glumă reușită. E doar momentul când înțelegi că umbrela pe care te-ai bazat atâția ani e, de fapt, împrumutată. Și, din când în când, proprietarul o mai ia acasă. Nu e sfârșitul unei alianțe, ci sfârșitul iluziilor de confort strategic. România va rămâne partenerul Statelor
Unite, dar nu mai poate fi între copiii răsfățați ai flancului estic. România se uită cu invidie fraternă la Polonia și Estonia și se întreabă de ce ele da, iar ea nu. Ce au ele, iar ea nu are? De ce Marea Baltică este mai importantă acum decât Marea Neagră? S-a schimbat ceva? S-a încheiat pacea în Ucraina? Nu mai are România cea mai mare graniță cu țara aflată în conflict cu Marele Urs?
De ce spune Trump „Suntem cu Polonia până la capăt”, dar, întrebat de jurnaliști despre reducerea trupelor americane din România, a răspuns că „nu este foarte importantă”? Trebuie să trecem de la reflexul de a cere protecție la reflexul de a o oferi — măcar pentru noi înșine, din instinct de supraviețuire. Poate că, într-un fel pervers — în cel mai fericit caz — această retragere e cel mai sincer compliment primit vreodată: „V-am văzutcă v-ați maturizat. Ne mai auzim dacă apare o criză.”
Sau o variantă dură de a spune: Maturizați-vă! Între timp, lumea merge mai departe — multipolară, impredictibilă și din ce în ce mai puțin sentimentală. America se uită spre Pacific, China își face temele, Rusia își face de cap, iar Europa încă își caută harta. Iar noi, aici, la marginea continentului, rămânem cu un adevăr simplu și greu: cine își externalizează securitatea își subcontractează și destinul. Poate că nu mai avem la Deveselu toată Divizia 101, dar avem ceva mai prețios: lecția că suveranitatea nu e un cadou strategic, ci un exercițiu zilnic de luciditate.
