Nemții au construit-o, românii au distrus-o. Cea mai mare fabrică de pulberi, pe apa sâmbetei

Suntem în localitatea Victoria. Ca să ajungem aici, la fabrica Victoria, cea care producea pulberi înainte, pentru că acum este în conservare, a trebuit să parcurgem vreo 5 kilometri. Este undeva la poalele muntelui. Nu se vede decât o poartă și putem deduce că în spate sunt niște clădiri. Aici, cândva, era o fabrică productivă. Vorbim despre anii 80-90. În ziua de astăzi, doar vreo 50 de oameni mai lucrează aici și ei asigură paza. Cei care încă mai au locuri de muncă în această fabrică se ocupă în mod deosebit cu exploatarea lemnului din curtea lor. Sursele spun ca este o modalitate de a supraviețui. Astfel, sa-și câștige existența.

La poalele munților Făgăraș, a fost odată ca niciodată fabrica de pulberi "Pirochim Victoria". Așa ar putea să-nceapă basmul inspirat din fapte reale, intitulat "Fabrica Victoria versus Palatul Victoria". Uzina militară era una dintre cele mai productive din țară, în urmă cu 35 de ani. În 1983, muncitorii ajunseseră să facă și 2.300 de tone de praf de pușcă într-o lună. Pentru ca astăzi să ajungem să importăm pulberea, atât de necesară pentru antrenamente și mai ales în cazul unui conflict armat, de la vecinii sârbi. Sau tocmai de peste ocean, din America. Asta pentru că niciunul dintre miniștrii Economiei de după '90 nu a retehnologizat fabricile de armament. Așa a ajuns Victoria în conservare de vreo 15 ani. O fabrică înghețată în timp, cu iz de poveste.

În anul 1933, la Ucea, o zonă muntoasă, un pădurar și-a făcut un bordei acoperit cu crăci. Și i-a spus "căsuța pădurii". Acela a fost locul pe care au fost construite apoi fabricile de armament Ucea.

"Așa au botezat-o viețuitoarele, cetatenii. Așa au botezat-o ei: căsuta pădurarului! Aia a fost prima construcție, construcție reală în teritoriul pădurii. Acolo erau doi nenea care stăteau acolo. Au fost primii paznici ai primelor lucrări, când a început organizarea de șantier și construcția fabricii de oxigen. Neamțul a procedat nemțește. El a făcut fabrica de oxigen pentru că îi trebuia pentru aparatele de sudură, să lucreze, să construiască în continuare. Și aia a fost prima care s-a dat în funcțiune", spune Octavian Ilisie, fost director al fabricii Victoria.

Americanii, francezii și germanii s-au întrecut în oferte pentru construirea Fabricilor Ucea. Nouă la număr. Fabrici de oxigen, acid azotic, acid sulfuric, azotat de amoniu, nitroceluloză, amoniac și pulberi. O investiție colosală pentru România celui De-al Doilea Război Mondial. Nemții au fost, în cele din urmă, cei care au trecut la dezvoltarea proiectului. S-a ales o zonă împădurită pentru ca terenul să aibă camuflaj natural și uzinele să fie ferite de eventualele atacuri aeriene.

Octavian Ilisie: Pe lângă ele, s-au dezvoltat platforma și s-a fabricat metanol, formol, rășini... până în anul de grație 1989, când poporul român a dorit să construiască capitalismul. Plictisit de un socialism deșănțat, a făcut un capitalism de cumetrie. Adică un capitalism de trei lulele.

Reporter: Asta coincide cu declinul fabricii

Ilisie: Cu declinul țării și a societății românești, care este putredă de la cap la coadă. În toate structurile s-a propagat un putregai. Nu mai există voință, nu mai există țel, nu mai există aproape nimic. Și delcinul economic, exact! Și asta a venit. Deci fabrica producea, mergea în draci!

În 1939, grupul german Ferrostahl avea un proiect de 250 de clădiri, din care 40 urmau să fie ridicate de partea română. Șantierul pulberăriei de la Ucea ajunsese cel mai mare din țară. După mai multe hopuri, lucrările sunt finalizate în 1954. Întâi s-au numit Fabricile Ucea, sub coordonarea Înzestrării Ministerului Armatei, apoi Întreprinderea de Construcții Speciale - Uzinele Ucea, care devenise între timp, societate română-sovietică. Ulterior au căpătat alte denumiri. Combinatul Chimic Stalin, Combinatul Chimic Victoria, Uzina Chimică Victoria și, în cele din urmă, Pirochim Victoria, fabrică aflată astăzi în subordinea Companiei Romarm.

"Totul era sub comanda și sub dirijarea sovieticilor. Ei ne dădeau tot. Primii pași pentru ca să ne desprindem de ruși au fost primele ateliere care produceau piese de schimb și subansamble", spune Mihai Bartos, inginer constructor.

Octavian Ilisie: Bineînțeles că numai după documentații rusești, totul se făcea după documentații rusești pentru că eram parte a Tratatului de Varșovia. Se producea la nivelul de... circa 2.000 de tone pe lună. Cel mai mult s-a produs în '83, 2.300 de tone. Industria de apărare nu trebuie privită ca pe orice altă producție. Cum că produci ca să faci profit. Să ne înțelegem. Ea este o necesitate. Vrei să te aperi, îți faci arme!

Reporter: Exportați mult?

Ilisie: Circa 80% mergea la export. Că așa s-au plătit datoriile acestei țări. Dar nu export direct, export indirect care se făcea numai prin Direcția de import-export a armatei, celebra Dimex, metamorfozată mai târziu Romtehnica.

În România existau două fabrici care produceau produse pirotehnice: Victoria și Făgăraș. Niciuna nu mai funcționează astăzi. Așa am ajuns dependenți de importuri.

"Romania, cea care eram cea mai puternică până în '89 în producția de pulberi și explozibili. Nu mai avem fabrica de 18 ani. Noi ca să facem un cartuș trebuia să luam de la sârbi. Dacă rușii se supărau pe noi, se duceau și cumpărau toată producția de la sârbi și ne lăsau pe noi să tragem cu praștia! Noi eram în pericol în orice moment dacă începea o nenorocire, care poate să înceapă că uitați- vă cum se mișcă lumea, să ieșim ca acum 400 de ani, cu arcurile și cu săgețile!", spune Constantin Bucuroiu, angajat Automecanica Moreni.

"Este păcat să-i facem pe alții cu bani când Romania în anii '80 ajunsese la un moment dat pe locul 6 la exportatori de tehnica militară. E adevărat... să nu-și închipuie cineva că exportam rachete, sisteme nu știu de care, dar ceea ce exportam din fabricile noastre aduceam venit. Astfel încât peste un milliard de dolari pe an înseamna o grămadă de bani. Niciun plan de restructurare nu a fost făcut corect, de niciunul dintre guvernele României de atunci încoace", spune Costică Oprea, fost director Electromagnetica.

"O fabrică care stă atâta timp, indiferent ce ar produce, ea necesită retehnologizare. Dacă ea a fost făcută în '39, trebuie să ne gândim că din '39 și până acum sunt ani. Toată lumea înțelege că ruginește ca și cratița de la bucătărie sau nu știu ce. Ele se învechesc și stand. Ele se uzează și moral. Nu mai sunt de actualitate. Unele nici nu se mai fabrică. Ar trebui să le înlocuiești cu altele", spune Octavian Ilisie, fost director al fabricii Victoria.

"Se lucrează la niște proiecte de retehnelogizare, la niste proiecte de relocare, la niste proiecte de micșorare a capacității care să se coreleze cu piața. De exemplu, pe partea de pulberi, semestrial, anual, dăm la toate fabricile noastre tipurile de pulberi pe care le-am importat, și speicificația tehnică cât și prețurile la care le-am achiziționat ca să poată să-și gândească un plan de afaceri. Și cantități. Dom'le, îmi trebuie o capacitate de atâtea tone. De ce? Pentru că mi-o cumpără Romarm. Și atunci deja gândești altfel o repunere în funcțiune", decrară Gheorghe Stoica, director comercial Romarm.

Până să-și facă un plan de afaceri, tehnica de la fabrica Victoria ar putea fi folosită cel mult pentru fabricarea... scobitorilor!

"Căzând producția, statul știind bine că va avea nevoie odată și odată sau poate, chiar dacă nu va avea, e posibil să aibă, și-a protejat... a descoperit un termen în industria alimentară și l-a transferat în industria de apărare, adică termenul conservă. A zis conservare. Dar n-au transferat și termenul de garanție. Că și conservele au termen de garanție. Trebuia folosit un cu totul alt termen. Adică menținerea capacității funcționale. Așa i-aș spune eu acum. Și asigurat un minim de fonduri și un minim de comenzi, chiar pentru muniție de instrucție, ca să le învârți utilajele. Ca dacă nu le învârți și nu le miști, ele le ia dracu'! vrând-nevrând!", mai spune Ilisie.

Pentru Octavian Iliesie, fabrica Victoria este a doua casă. După 35 de ani de muncă într-o uzină din industria de apărare, ar putea să vorbească ore în șir despre cum se face pulberea. A scris chiar și un manual al pulberarului. Pentru el, nu mai este un simplu produs militar. Pulberea este deja artă: "Există fel de fel de vizionari și turiști prin industria asta, care au văzut-o și au impresia că o și știu și care... să facă colo, să facă colo! Să le amestece. Stați oameni buni liniștiți că n-ați făcut un kg de pulbere. Eu am făcut 35.000 de tone. În spatele meu stau fabricarea a 35.000 de tone. E totuși ceva fața de un kg sau nici nu le-ați văzut!"

A absolvit Facultatea de chimie industrială la Timișoara. Iar apoi a venit în Victoria prin repartiție guvernamentală, cum era la acea vreme.

"Am venit aici și n-am mai plecat. Am venit 18 de pe băncile facultății și sunt ultimul rămas. Unii au murit, unii au plecat, unii și una și alta. Am trecut prin toate treptele, de la inginer stagiar, am fost și inginer proiectant, șef de instalație, tehnolog, șef de secție, până la director general. În 2005 m-am pensionat ca director general", mai spune Ilisie.

Deși a ieșit la pensie de 14 ani, Octavian Ilisie își amintește și acum clipele de groază pe care le-a trăit în fabrica de pulberi: "Am avut accidente colective, cu morți pe care i-am scos pe brațe. I-a prins sub dărâmături și arși. Este o realitate pe care atunci nu o conștientizezi. După trei săptămâni începi să ai coșmaruri și vise. Am albit în două reprize. Odată că am intrat că s-a aprins într-o zonă. Am intrat și când am văzut toată claviatura în flăcări... se propagau flăcările spre niște depozite unde erau circa 200 de tone de eter etilic, mi s- a făcut părul măciuca. Expresia cu părul măciucă este o realitate. L-am simțit cum se îndreaptă pe cap. Am albit jumătate atunci. Și altădată, tot așa ceva, la o clădire de extrudere unde s-a aprins firul care a ieșit din extrudere, s-a propagat la dulapurile care erau de zvântare și când am văzut ce e acolo... același fenomen! Și am albit de două ori".

Astăzi, la Pirochim Victoria, abia dacă mai lucrează 70 de oameni, din 3.000 câți erau în urmă cu trei decenii. Ca să nu plece din fabrică, statul le dă 75% din salariu deși nu mai produc nimic.

"O forță de muncă specializată trebuie să-și exercite specializarea. Nu să facă conservare de utilaje dându-le cu diverse unsori sau să păzească și să repare garduri. Decât să-i dai unei fabrici 75% din salariu pe nemuncă, mai bine îi dai comenzi de armament și muniție care să spunem că teoretic nu îți trebuiește acum, dar o ai într-un depozit pentru utilizare sau valorificare ulterioară. În niciun caz să dai 75% pentru activități de conservare, de tuns iarba și de vopsit gardurile", spune Viorel Manole, președinte PATROMIL.

"Îl folosești. Mai cureți, mai tai... cade pădurea. Pai... acolo e pădure, nu? Trebuie să facă ceva! Acum n-au luat oamenii banii de trei luni. Te uiți la ei, te apucă mila. Cât vor mai sta?", se întreabă Ilisie.

Reporter: Au fost și situații când acești angajați au plecat în străinătate, și-au luat tălpășița...?

Viorel Manole, președinte PATROMIL: Da, au fost. La căpșuni. Sau n-au plecat dar s-au dus la cules via de struguri sau la reparat apartamente și zugrăvit. Da, au fost! Așa se păstra specialistul în rachete, în tancuri, în tunuri sau în alte produse cu destinație...da! Suntem extrem, extrem de frustrați de faptul că nu s-a găsit o soluție în acești 17 ani. Puteam să folosim offsetul.

Legea offsetului, care nu s-a mai pus în aplicare de ani buni, i-ar fi obligat pe producătorii de la care România achiziționează tehnică militară să cumpere, la rândul lor, produse românești cu sume de până la 80% din valoarea contractului. Cu alte cuvinte, banii investiți de statul român s-ar fi întors, sub o formă sau alta, în vistierie. Nici măcar asta nu a fost posibil. Consecințele: fabrici în paragină, oameni fără locuri de muncă. În localitatea Victoria mai sunt aproximativ 6.000 de oameni. Pentru că nu au avut altă variantă, mulți au luat calea străinătății.

"Ideal ar fi dacă ar fi posibilitatea la nivel național ca și această fabrică despre care vorbim sa fie repornită, am aduce înapoi forța de muncă din afară", spune Viorel Olteanu, fost primar Victoria.

"Sunt ceruți bani pentru un studiu de fezabilitate, care-i varianta cea mai fezabila de a o retehnologiza. Să o faci, să cumperi toate utilajele, să le înlocuiești pe toate, să înlocuiești o parte, deci există mai multe variante prinse în ideea studiului de fezabilitate. Există acolo, sunt prinse și se așteaptă să se dea bani ca să fie făcut studiul de fezabilitate", spune Ilisie.

"N-ar fi rău dacă Primăria s-ar implica într-o corespondență sau eventual chiar o deplasare la ministerul de resort, să pună pe tapet aceste lucruri. Adică dacă pui pe masa Guvernului o solicitare din partea Primăriei având platforma, având toate treburile aici, mă gândesc că îi sensibilizăm", susține Viorel Olteanu.

Pe cine să sensibilizezi? Trebuie să ai pe cine! Adică interlocutorul să-l vezi că nu e bou! Să înțeleagă ce-i spui", declară Ilisie.

Ce le mai lipsește fabricilor de armament de vreme ce Armata nu se mai încrede să dea comenzi în România, cum am ajuns să facem shopping afară și să transformăm asta într-un fenomen, aflați într-un nou episod dedicat industriei de apărare. Și tot atunci vă arătăm cum au fost nevoite să se reprofileze unele firmele care, cândva, făceau echipamente militare recunoscute la nivel mondial. Toate acestea, le detaliem într-un nou reportaj marca Realitatea TV.

Reporter: Andreea Dăscălescu

Imagine: Marian Laciu, Mihai Angiu

Montaj: Sorin Niculae