Cunoscutul psihiatru prezintă pe pagina sa de socializare o analiză, pe baza cifrele îngreistrate de la începutul pandemiei. Redăm, în continuare, postarea medicului.
"De la începutul lui 2021 și până acum, peste 300 de mii de români au fost diagnosticați cu COVID.
Dintre ei, peste 8000 și-au pierdut viața. Fatalitatea de caz, neschimbată de mai bine de 6 luni, este 2.7%.
Câteva repere:
- După aproximativ 6 luni de pandemie, am avut 50 de mii de cazuri, și aproape 2500 de decese (4 august, 2020)
- După încă 6 luni de pandemie, aveam peste 600 de mii de cazuri (de peste 10 ori mai multe), și peste 16.000 (de 7 ori mai mulți) pierduseră lupta cu boala (4 ianuarie, 2021), față de perioada anterioară.
Drept urmare:
- Lăsând la o parte conceptul de ”val” sau ”cocoașă”, progresia acestei boli în populație nu a putut fi, până la acest moment, oprită. Doar încetinită. Fatalitatea de caz NU a scăzut niciodată sub 2.5 – 2.7%, și după aproape 1 milion de infectări – independent de procentul celor diagnosticați vs. ne-diagnosticați, și lăsând la o parte ”zgomotul” statistic al testării, putem propune că această pondere – relativ stabilă și în alte țări – reprezintă mortalitatea prin COVID.
- La o mortalitate de 2.5%, dacă te uiți la TOATĂ populația României încă ne-acoperită vaccinal, de vreme ce imunitatea obținută prin infecția însăși tinde să scadă după 6 luni, mai devreme sau mai târziu peste jumătate de milion de români vor muri de COVID, dacă nu întrerupem lanțul de transmitere pandemic
- Acest procent nu ia în considerare timpul. Măsurile de restricție nu rezolvă fatalitatea, doar distanța temporală dintre cazuri, respectiv decese.
- Singurul lucru știut, acum, care previne fatalitatea este vaccinul, unde cele mai recente studii arată o protecție de aproape 100% cât privește complicațiile fatale ale infecției cu SARS-CoV-2.
Admițând că, în septembrie, vom ajunge la 10 milioane de persoane imunizate, riscul de fatalitate brut, ne-ajustat pentru vârstă, va fi totuși de ordinul sutelor de mii din rândul celor ne-vaccinați.
Cine sunt aceia unde, cu celeritate, trebuie intervenit vaccinal?
Fără doar și poate că vârstnicii. Fatalitatea de caz la cei de 65 de ani sau mai mult crește exponențial.
Apoi persoanele active ocupațional, a căror mobilitate socială predispune la răspândirea patogenului. Toată povestea cu magazinele e simpatică, dar – de departe – studiile arată că oamenii iau COVID de la locul de muncă.
Răspunderea clară este a companiilor și marilor angajatori din România. Dacă e ca economia să rămână la suprafață, oamenii trebuie vaccinați. Chestiunea obligativității vaccinării merge dincolo de prevederile convenției de la Oviedo, sau vocea străzii.
Când potențialul de mortalitate e de ordinul sutelor de mii de oameni, doar în urma COVID, și independent de alta probleme de sănătate care pot, și vor, duce la deces într-un an calendaristic, oamenii TREBUIE vaccinați cât de repede posibil.
Dacă patronatele nu înțeleg asta, dacă Biserica nu înțelege asta, până la sfârșitul pandemiei vom număra oriunde între 200 de mii și 500 de mii de decese documentate. Este cifra avansată și acum un an, ca predicție. Ea nu ia în considerare câteva lucruri, care ar putea să o facă mai mare:
1. Potențialul de re-infecție după ce imunitatea prin boală este epuizată.
2. Potențialul de apărare vaccinală dincolo de marginea a 12 luni calendaristice, pe măsură ce noi tulpini intră în circulație și care ar putea ”scăpa” barierei imunitare activ dobândită.
3. Fenomenul de ”colaps sanitar”, care crește fatalitatea de caz prin imposibilitatea de a mai acorda ajutor medical, nici măcar minimal, de la un număr de cazuri încolo.
Acestea sunt adevărurile care trebuie să ne ghideze. Celelalte discuții sunt irelevante, cel mult reprezintă context adăugat, nicidecum consecință.
Cei mai importanți dpdv al sănătății psihologice, cât privește asigurarea unui viitor acestei țări, sunt copiii care – cu orice preț – trebuie să-și poată continua studiile. Părinții lor trebuie sprijiniți să lucreze, respectiv să-i știe în siguranță când sunt la serviciu. Renunțarea la pachetul de sprijin pentru grădinițe și creșe a fost o greșeală, din punctul meu de vedere.
Intervențiile care modifică mobilitatea oamenilor nu au decât o singură destinație: modularea fluxului în spital. Ele NU salvează vieți decât marginal, câtă vreme sistemul medical își face treaba. Mai devreme sau mai târziu, cu excepția acelor măsuri care reduc draconic mobilitatea la sub 20% din normal, orice interdicție este ineficientă cât privește evoluția per caz.
Sistemul medical e format din oameni. Oamenii nu sunt mașini. Pași trebuie făcuți pentru asigurarea calității vieții, și muncii, personalului sanitar. Ei trebuie sprijiniți nu doar financiar, dar și emoțional, profesional. Autoritățile trebuie să înceapă să înțeleagă că, pentru medici, decesele la care asistă nu sunt cifre într-un tabel. Pentru ambulanțieri, pentru asistenții medicali, acumularea de cazuri fatale erodează sănătatea mintală, și-i aduce mai aproape de colaps moral. Așa cum, pe front, soldatul are nevoie de izmene curate și rații de mâncare, la fel și medicul are nevoie de liniște, odihnă, respect și siguranța muncii. Până la urmă către ei, de la început și până la sfârșit, se vor lega speranțele atâtor oameni. Nu de premier, și nu de ministru. De doctor. Nimeni, doar doctorul luptă în tranșeu, alături de pacientul lui.
Drept urmare, oricine ai fi și orice ”tabără” îmbrățișezi, oricât zgomot faci și indiferent în ce crezi, toate scrise mai sus rămân adevăruri. Unii le putem cuprinde cu privirea, alții nu. Dar este cu adevărat un act de umanitate, de compasiune și de civilizație să nu-i lăsăm să moară pe semenii noștri, indiferent dacă împărtășesc, ori ba, cunoaștere despre știință și sănătate."
