Adevăruri neștiute din trecutul lui Laszlo Tokes. Ce s-a întâmplat, de fapt, în 1989

Recentele pasiuni şi poziţii publice stârnite de faptul că lui László Tőkés i-a fost retras Ordinul „Steaua României", ca urmare a poziţiilor şi declaraţiilor sale constant anti-româneşti, ne-a readus în memorie biografia celui care avea să-şi lege numele de izbucnirea revoltei populare de la Timişoara din 16 decembrie 1989, preludiu al derulării unui complex proces istoric ce avea să atingă apogeul prin înlăturarea regimului Ceauşescu pe 22 decembrie 1989, scrie Constantin Corneanu.

László Tőkés (n. 01.04.1952 în Cluj-Napoca) provine dintr-o familie de vechi preoţi reformaţi şi va absolvi Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj-Napoca. Îşi va începe activitatea profesională în calitate de capelan la biserica reformată din Braşov, în 1975, după care a plecat la Dej în 1977. În 1984 a fost îndepărtat din calitatea de preot pe cale disciplinară, se arată în biografia schițată de Corneanu pe Adevarul.ro.

„În 1983 - 1984 am luat parte la editarea unei reviste samizdat, cred că prima revistă samizdat din România, numită Ellenpontok (Contrapunct). Eu am scris materialul privind viaţa bisericească, situaţia bisericii reformate din România. Pe de altă parte, am redactat nişte memorii în secret către biserica reformată din Ungaria şi către centrul religios din Geneva unde se află sediul alianţei mondiale reformate. Articolele din revistă nu erau semnate, dar Securitatea a aflat cine le-a scris", va mărturisi László Tőkés.

Pe 21 februarie 1989, László Tőkés va trimite o scrisoare Uniunii Mondiale Refor­mate în care îşi va exprima acordul faţă de politica acestei organizaţii care apăra existenţa Bisericii Reformate în România socialistă şi critica, totodată, planul de sistematizare a satelor din România ceaușistă.

Începând din mai 1989, László Tőkés va deveni un invitat frecvent al celor de la Radio Budapesta, iar pe 24 iulie 1989 va apărea în cadrul emisiunii Panorama a televiziunii maghiare şi va vorbi despre dărâmarea zidurilor comunismului.

Referindu-se la motivaţiile înfruntării regimului comunist, László Tőkés va declara: „Mi-am asumat responsabilitatea şi pericolul să lupt pentru drepturile bise­­ricii, ale minorităţii maghiare. N-am avut în vedere să joc un rol pe plan naţional. Aşa trebuie înţeleasă chestia. Eu nu mi-am putut închipui ca un preot simplu reformat să lupt pentru cauza eliberării ţării de sub asuprirea dictaturii comuniste”.

Maiorul (r) Radu Tinu, fost locţiitor al şefului Securităţii Timiş în decembrie 1989, va scrie, cu referire la acţiunile lui László Tőkés:

„Fără a greşi am spus-o în 8 martie 1990 şi pot afirma şi azi că László Tőkés nu a fost împotriva lui Ceauşescu, ci împotriva României. Cultivat şi inteligent, ambiţios, extremist, T. L. a confirmat prin atitudinea sa postdecembristă că măsurile informativ-operative luate împotriva sa au fost îndreptăţite, legale. Cazul său, tipic de trădare, a fost, zic eu, lucrat cu profe­sio­nalism. Nefinalizarea lui prin arestare în momentul în care aveam dovezile trădării - chitanţa olografă pentru 20.000 lei (atenţie! în '89 octombrie) şi două pagini cu informaţii, toate găsite la ieşirea din ţară la doi cetăţeni maghiari, cadre ale serviciilor de specialitate din ţara vecină, s-a datorat lui N. Ceauşescu care nu a aprobat măsura propusă de noi, având în vedere situaţia politică, internaţională din momentul respectiv".

Iosif Kabai, colaboratorul lui László Tőkés, susţine că un preot din Ungaria a venit la Timişoara, auzind de necazurile lui László Tőkés, şi i-a adus 20.000 de lei cerându-i o confirmare scrisă pentru primirea banilor.

„La scurt timp - declară Iosif Kabai - a venit un poliţist (pe 20 noiembrie 1989 - n. n.) cu biletul iscălit de Tőkés spunând că l-au găsit în buzunarul unui cetăţean străin care se întorcea acasă şi dacă recunoaşte semnătura, să aleagă: fie era vorba de banii bisericii pe care şi i-a însuşit, pedeapsă pentru delapidare; fie a primit banii pentru mesajele trimise în străinătate, pedeapsă pentru spionaj. Eu am vorbit despre acest subiect cu un procuror, care m-a sfătuit ca Tőkés să nu recunoască nimic".

Începând din vara anului 1989, Ungaria începea să aibă şi o agendă proprie în cadrul Tratatului de la Varşovia folosindu-se de problematica drepturilor omului şi cele ale minorităţilor, miza fiind impunerea intereselor personale şi o autoritate privilegiată asupra spaţiului românesc.

Guvernul de la Budapesta insista pentru „coordonarea activităţii" unui nou Comitet Special al Pactului de la Varşovia pentru Drepturile Omului şi Problemele Umanitare.

În condiţiile unei relaţii speciale între Moscova şi Budapesta, amplificată de personalitatea lui János Kádár, oficialii de la Budapesta recomandau înfiin­ţarea acestor noi organisme şi implementarea anumitor „obligaţii comune" refe­ri­toare la drepturile minorităţilor, la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia din iulie 1989, cu speranţa unui eşec care putea să fie pus pe seama poziţiei intransigente a României cu privire la drepturile umane şi la cele ale minorităţilor, şi de a se asigura, astfel, că publicul internaţional era informat pe canalele corespun­zătoare.

DSS-ul se afla în alertă totală având în vedere jocul politico-diplomatic al Ungariei, care îşi afişa, din nou, intenţiile revizioniste, în contextul schimbărilor din spaţiul Europei Răsăritene din vara - toamna anului 1989.

"Informaţiile obţinute la sfârşitul anilor '80 relevau că una dintre mo­da­lităţile de acţiune ale revizionismului ungar o reprezenta folosirea fugarilor ro­mâni staţionaţi în Ungaria în acţiuni vizând subminarea şi răsturnarea re­gi­mu­lui Ceauşescu. La Direcţia I erau gestionate şi informaţiile privind faptele infrac­ţio­nale la regimul frontierei de stat cu relevanţă pentru securitatea naţională, ceea ce a permis să se sesizeze că, începând din vara anului 1989, autorităţile ungare au început să returneze sistematic cetăţeni români trecuţi ilegal în această ţară", mărturiseşte generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu din SRI.

În iulie 1989, Mátyás Szürös, secretar al CC al PMSU cu probleme internaţionale şi, mai apoi, preşedinte al Parla­mentului Ungariei din a doua parte a anului 1989, va declara unui jurnalist de la Radio Europa Liberă că „cea mai bună soluţie pentru problemă (a Transilvanie – n. n.) ar fi fost să se acorde Transilvaniei «autonomie» după cel de-al Doilea Război Mon­dial". Omul politic şi de stat maghiar va declara în mod foarte clar: „Trebuie să facem totul pentru a proteja drepturile egale ale minorităţii naţionale maghiare din Transil­vania...