Cândva era tot o boală fără nume, astăzi e un nume tot mai greu de rostit. Lepra e cunoscută din timpuri străvechi, şi pare incredibil că şi în zilele noastre mai sunt oameni care suferă din cauza acestei boli. Unii dintre ei trăiesc în România. Izolaţi, într-o leprozerie. Vă avertizăm că urmează imagini şocante.
Cînd auzi cuvîntul lepră, ţi se face brusc groază. Fără să ştim cum se manifestă exact boala, avem tendinţa de a ne închipui că persoanele care suferă de lepră sunt nişte monştri fără chip...
Greşit... Pînă să mergem şi noi la singura leprozerie din România,
ascunsă de ochii lumii între 2 dealuri, am crezut la fel. Că boala e contagioasă şi că oamenii arată cum numai în filme am mai văzut. La Tichileşti, însă, surpriza care ne aştepta era una de proporţii. Nu, oamenii nu arată ca nişte monştri... Toţi au o viaţă a lor şi toţi îşi acceptă soarta cumplită lăsată de Dumnezeu...
Spitalul de leproşi nu se află în localitatea Tichileşti, aşa cum credeam, ci în comuna Isaccea, din judeţul Tulcea. Leprozeria a fost construită, de 2 ori, în valea Tichileşti, după care a şi luat numele. Din Tulcea pînă la spital faci cel mult 45 de minute cu maşina...
În vale, e o linişte apăsătoare, spartă din când în când de cîntecul păsărilor. Ajungem aici pe o căldură cumplită – termometrul arată mai bine de 40 de grade. Nici unul dintre cei 23 de pacienţi ai spitalului nu e afară. Dar pentru presă ... fac sacrificii. Prima cu care vorbim e mama Ioana, care e, de altfel, şi cel mai plin de viaţă personaj de aici.
Mama Ioana a fost măritată mulţi ani cu Călin, care, între timp, s-a prăpădit. Tot bolnav de lepră. L-a ales pe el, deşi un altul îi tot dădea tîrcoale şi a vrut să o răpească din biserica aflată în curtea ... spitalului...
Dacă în trecut au descoperit că suferă de lepră după ce au început
să le apară multe pete închise la culoare pe faţă, în timp, cei mai mulţi au ajuns să rămînă fără degetele de la mîini şi de la
picioare. Sau fără vedere.
Mama Ioana a ajuns la singura leprozerie din ţară împreună cu sora ei Mărioara, care şi-a făcut şi ea un rost. S-a măritat cu cel mai gospodar om din comunitatea leproşilor. Moş Tatulea zis şi primarul. Moş Tatulea are 75 de ani şi suferă cumplit, nu neapărat din cauza bolii care l-a lăsat fără lumina ochilor, ci pentru că şi-a pierdut nevasta, cu care a avut 2 copii şi a mai făcut, în urmă cu vreo 3 luni, şi un atac cerebral.
După care a căzut pe scări şi şi-a rupt un picior. Acum e nevoit să stea în pat. Iar gospodăria, din curtea spitalului, ridicată cu mîinile lui, şi mai ales viţa de vie, au rămas fără stăpîn.
Familia Kisellef locuieşte, la rîndul ei, de zeci de ani în leprozerie. Cu unele pauze. Deşi pînă la urmă s-au obişnuit cu viaţa lor, lasă impresia că nu prea l-au iertat pe Dumnezeu.
Grisha, poreclit plutonierul-major, este cel mai mic membru al
comunităţii leproşilor. E vesel, la fel de împăcat cu destinul lui şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu e singur în leprozerie. Aici se află şi unchiul său, Grigore, care, cîndva, a fost navigator.
