Dacă ajungi în casele lor, nu ai cum să pleci fără să bei un pahar de horincă şi să te aşezi la masă cu ei. Dincolo de porţile masive de lemn stau ascunse tradiţii vechi şi oameni cu poveşti impresionante.
O lume născută între marile culturi şi civilizatii occidentale şi orientale, dar care şi-a pastrat până în măduva oaselor esenţa românească. Astăzi ne întoarcem în fascinantele locuri ale Maramureşului, care parcă are tot timpul ceva de arătat.
Horinca e mândria fiecărui moroşan. Descreţeşte frunţile, leagă
prietenii şi înviorează suflete. Păşim alături de gazde în curtea unei
case vechi de 400 de ani. Iarba proaspăt cosită şi mirosul de lemn ne
întorc în timp, la simplitatea vieţii de odinioară.
Încărcate de simboluri, secretele caselor din Maramureş stau ascunse
în grinda de sus, după care oamenii îşi aranjau obiectele în casă. În
dreapta se puneau intotdeauna patul, lada de zestre şi covoarele.
Femeile aveau secretul lor: extrăgeau culori din plante si coajă de
copac. Barbaţii ciopleau în lemn de la blide, linguri şi obiecte de
mobilier, până la case şi biserici. Piesa de rezistenţă era poarta, cu
funia rasucită, soarele sau pomul vieţii încrustate pe ea. Simbolurile
protejau casa de duhurile rele. Obiceiurile de găsire a ursitului, de
alungat duhuri rele sau cele pentru recoltă bogată erau sfinte. Iar
când se îmbinau cu buna dispoziţie, jocul şi „horitul”, spectacolul era
desăvârşit.
Duminica, obiceiurile lumeşti îngenuncheau în faţa slujbei de la
biserică. Bărbaţii se îmbrăcau în cămăşi şi gatii albe, cu chimir lat
şi pieptar din piele brodată, iar femeile purtau cămăşi albe brodate cu
zadii în dungi ce le acopereau poalele.
Clopotele unei biserici bat de mai bine de patru sute de ani.
Stâlpii grei de brad sau stejar, sculptaţi manual şi acoperiti de
şindrilă, se prelungesc spre cer cu turnurile lor înalte. Şi ai
senzaţia că eşti mai aproape de Dumnezeu. Mai aproape de linişte şi de
un echilibru prin care moroşenii ne-au demonstrat că bucuriile vieţii
le găsim în lucrurile simple.
