Dacă ajungi în casele lor, nu ai cum să pleci fără să bei un pahar de horincă și să te așezi la masă cu ei. Dincolo de porțile masive de lemn stau ascunse tradiții vechi și oameni cu povești impresionante.
O lume născută între marile culturi și civilizatii occidentale și orientale, dar care și-a pastrat până în măduva oaselor esența românească. Astăzi ne întoarcem în fascinantele locuri ale Maramureșului, care parcă are tot timpul ceva de arătat.
Horinca e mândria fiecărui moroșan. Descrețește frunțile, leagă prietenii și înviorează suflete. Pășim alături de gazde în curtea unei case vechi de 400 de ani. Iarba proaspăt cosită și mirosul de lemn ne întorc în timp, la simplitatea vieții de odinioară.
Încărcate de simboluri, secretele caselor din Maramureș stau ascunse în grinda de sus, după care oamenii își aranjau obiectele în casă. În dreapta se puneau intotdeauna patul, lada de zestre și covoarele.
Femeile aveau secretul lor: extrăgeau culori din plante si coajă de copac. Barbații ciopleau în lemn de la blide, linguri și obiecte de mobilier, până la case și biserici. Piesa de rezistență era poarta, cu funia rasucită, soarele sau pomul vieții încrustate pe ea. Simbolurile protejau casa de duhurile rele. Obiceiurile de găsire a ursitului, de alungat duhuri rele sau cele pentru recoltă bogată erau sfinte. Iar când se îmbinau cu buna dispoziție, jocul și „horitul”, spectacolul era desăvârșit.
Duminica, obiceiurile lumești îngenuncheau în fața slujbei de la biserică. Bărbații se îmbrăcau în cămăși și gatii albe, cu chimir lat și pieptar din piele brodată, iar femeile purtau cămăși albe brodate cu zadii în dungi ce le acopereau poalele.
Clopotele unei biserici bat de mai bine de patru sute de ani. Stâlpii grei de brad sau stejar, sculptați manual și acoperiti de șindrilă, se prelungesc spre cer cu turnurile lor înalte. Și ai senzația că ești mai aproape de Dumnezeu. Mai aproape de liniște și de un echilibru prin care moroșenii ne-au demonstrat că bucuriile vieții le găsim în lucrurile simple.
