"Republica de la Ploiești" așa cum n-a văzut-o Caragiale

Adesea privim Istoria prin ochii marilor scriitori. Ce ar fi însemnat campania lui Napoleon în Rusia fără Tolstoi și al său Război și pace? Sau cum am privi Anglia victoriană în lipsa frescelor literare ale lui Charles Dickens? În același mod, românii își percep propria istorie a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea prin „simțul enorm și văzul monstruos“ al lui Caragiale. Este și cazul episodului „Republicii de la Ploiești“, intrat în imaginarul istoric al românilor prin atmosfera de carnaval și mascaradă degajată din paginile scrierilor Boborul și Conu Leonida față cu reacțiunea.

În spatele „Revoluției de operetă“ prezentată cu atâta talent de scriitorul Caragiale se găsește însă o pletoră de prejudecăți ale omului politic (conservator) Caragiale. În realitate, 8 august 1870 a reprezentat un moment de cotitură în evoluția fragedei și încă neconsolidatei monarhii române. Unul dintre liderii conspirației, pitorescul personaj Alexandru Candiano-Popescu, nota în memoriile sale: „La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deșteaptă. Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când jurații de la Târgoviște achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluției la Ploiești. Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluționarii ieșeau din temniță ca biruitori, Domnul voia să iasă din țară ca biruit. Pe băncile școalei lui 8 August a învățat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe“.

Preambulul

În 1870, tânărul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, se confrunta cu o opoziție puternică în interior, pe fundalul conflictului franco-prusac și al luptelor intestinale dintre liberalii „roșii“ din opoziție și conservatorii de la putere. „De 4 ani Domnul străin pusese piciorul pe treptele tronului și părea că, împreună cu dânsul, intrase în nefericita Românie mizeria, nestatornicia în guvernare, ura neîmpăcată între partide“ (Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viața-mi, Editura Eminescu, București, 1998). Simpatiile pentru cauza Franței provoacă o emoție populară intensă, care se traduce prin manifestări antigermane ce-l vizează direct pe Principele de Hohenzollern. Exista îngrijorarea că Franța nu privește cu ochi buni, în noul context politic, un prinț german pe tronul României (deși Napoleon al III-lea sprijinise instaurarea lui Carol). Temerea nu era cu totul neîntemeiată. În 1866 a existat chiar un plan agreat de Napoleon al III-lea pentru un schimb cu Austria, ce includea Veneția și nou constituitul stat dunărean. În aceste condiții, nu este de mirare că în interior se închegase o mișcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei. Potrivit nepotului și biografului lui Eugeniu Carada, M. Theodorian-Carada, în fruntea conspirației se afla viitorul artizan al sistemului modern bancar românesc. Mișcarea ar fi trebuit să izbucnească simultan în șapte localități (în afară de Ploiești sunt nominalizate Craiova, București, Tecuci, Brăila și Buzău). Complotiștii mizau pe trupele de la Furceni (o localitate aflată între Tecuci și Focșani), ce ar fi trebuit să pornească spre Capitală. Scopul principal era detronarea Principelui Carol și numirea unei regențe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în țară a unui văr al lui Napoleon al III-lea. Momentul ales a fost determinat de informațiile (eronate și pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forțelor militare franceze în fața prusacilor, la Gravelotte.

Actorii

În sprijinul abordării mai serioase a evenimentelor de la Ploiești stă greutatea personajelor implicate în acțiunile complotiste. Mișcarea este gândită la București de un Comitet ce-l includea și pe Ion C. Bratianu, alături de déjà pomenitul Eugeniu Carada. Alexandru Candiano-Popescu îl consideră pe primul capul complotiștilor, în timp ce Theodorian-Carada îl creditează pe cel din urmă cu această „onoare“. De acțiunea propriu-zisă din stradă urma să se ocupe căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, un personaj nestatornic și exuberant, publicist ce nutrea simpatii republicane și care, din această cauză, intrase în dese rânduri în conflict cu autoritățile, fiind arestat de câteva ori. Aceasta este însă una dintre fațete, ce conturează profilul unui om al veacului său. De cealaltă parte se află un patriot autentic ce și-a probat curajul nebunesc în luarea Griviței din timpul Războiului Independenței, act pentru care va fi răsplătit cu funcția de aghiotant al celui împotriva căruia se ridicase la 1870, funcție pe care o va deține timp de 12 ani.

„Eminența cenușie“, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care își va proba aceste calități 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale. Candiano-Popescu îi face un portret convingător. „Ziarist meșter, capabil mai cu seamă pe tărâmul financiar, fără lipici, nici la vorbă, nici la fire, revoluționar de cabinet, fără însă să aibă curajul de a înfrunta primejdia în zile de grea cumpănă, cu autoritate asupra celor ce-l înconjoară de aproape, fiind cinstit și cu o mare putere de muncă, cumpătat, temperament de rector, integru, neam de turc (porecla din epocă a lui Carada era chiar Turcu – n.n.), școală bizantină, el e solul trimes de comitetul din București ca să ridicăm steagul revoltei. Mai târziu ridică Banca Națională și fuse, șeful ocultei“.

Continuarea pe historia.ro

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/republica-ploiesti-asa-cum-n-vazut-o-caragiale