La doar jumătate de an de la căderea sângeroasă a regimului comunist în decembrie 1989, România spera să pășească definitiv pe drumul democrației și al libertății de exprimare. Cu toate acestea, mijlocul lunii iunie 1990 avea să aducă în Capitală cel mai violent, polarizant și traumatizant episod din istoria postdecembristă: a treia Mineriadă. Timp de trei zile, Bucureștiul a devenit teatrul unor violențe de o cruzime extremă, orchestrate de puterea politică nou-instalată împotriva societății civile, a studenților și a opoziției democratice.
Contextul tensionat: „Golaniada” și Fenomenul Piața Universității
Sămânța conflictului din iunie a fost sădită în primăvara aceluiași an. Începând cu 22 aprilie 1990, Piața Universității din București a fost ocupată de manifestanți pașnici, într-un protest maraton ce avea să fie supranumit „Golaniada” — după un termen pejorativ folosit de Ion Iliescu, președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN), pentru a-i eticheta pe protestatari.
Manifestanții, în majoritate studenți, intelectuali și tineri, militau pentru adoptarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care cerea lustrația: interzicerea foștilor activiști comuniști și a ofițerilor de Securitate de a candida la funcții publice timp de trei legislaturi consecutive.
Deși alegerile de la 20 mai 1990 (Duminica Orbului) au fost câștigate detașat de Ion Iliescu și FSN, protestul din Piață a continuat, chiar dacă într-o formă restrânsă. O parte dintre manifestanți intraseră în greva foamei, iar Piața Universității fusese declarată „Zonă liberă de neo-comunism”. Pentru noua putere, această insulă de rezistență devenise o problemă majoră de imagine și de autoritate.
Ziua de 13 iunie: Declanșarea violențelor în Capitală
În dimineața zilei de 13 iunie 1990, în jurul orei 04:00, forțele de ordine (Poliția și trupele de parașutiști) au intervenit în forță pentru a evacua brutal ultimii protestatari și greviști ai foamei rămași în Piața Universității. Piața a fost încercuită cu autobuze, iar corturile au fost distruse.
Această acțiune în forță a provocat o reacție rapidă de solidarizare. Până la prânz, grupuri mari de cetățeni și studenți s-au adunat în centrul orașului, cerând eliberarea celor arestați în zori. Situația a scăpat complet de sub control în cursul după-amiezii, când au izbucnit confruntări violente între civili și forțele de ordine.
În circumstanțe rămase suspecte și intens dezbătute, mai multe autobuze ale Poliției au fost incendiate, iar grupuri de manifestanți radicali au atacat sediile Ministerului de Interne, Poliției Capitalei și, ulterior, sediul Televiziunii Române (TVR). Emisia TVR a fost întreruptă pentru o scurtă perioadă, timp în care pe ecrane a rulat un comunicat dramatic prin care se anunța că „elemente extremiste de tip legionar” încearcă o lovitură de stat.
În seara aceleiași zile, președintele Ion Iliescu a lansat un apel disperat la radio și televiziune, chemând „toate forțele conștiente și responsabile” să apere instituțiile statului în fața a ceea ce el numea o „rebeliune fascistă”.
14 iunie: Sosirea minerilor și instaurarea teroarei
Răspunzând apelului prezidențial, în gara Băneasa din București au sosit, în dimineața zilei de 14 iunie, trenuri speciale care transportau peste 10.000 de mineri din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma. Înainte de a fi lansați pe străzi, minerii s-au adunat în Piața Victoriei, unde Ion Iliescu le-a mulțumit pentru spiritul civic și le-a indicat clar obiectivele: ocuparea și „curățarea” Pieței Universității.
Înarmați cu bâte, cabluri electrice, răngi și topoare, ortacii au invadat centrul Capitalei. Ceea ce a urmat a fost o vânătoare de oameni în toată regula. Minerilor li s-au alăturat indivizi în haine civile (identificați ulterior ca fiind ofițeri de Securitate în haine de lucru sau milițieni), care le indicau țintele.
Masacrul din Piața Universității: Oricine purta barbă, ochelari, haine considerate „intelectuale” sau avea la el cărți și reviste străine era bătut cu bestialitate în plină stradă. Femei, tineri și bătrâni au fost schingiuiți pe trotuare.
Devastarea instituțiilot de învățământ superios: Minerii au atacat Universitatea din București, Institutul de Arhitectură și Facultatea de Geologie. Laboratoarele au fost vandalizate, cursurile distruse, iar studenții și profesorii găsiți în clădiri au fost bătuți crunt.
Atacul asupra democrației: Sediile partidelor istorice de opoziție — Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) și Partidul Național Liberal (PNL) — au fost complet devastate și jefuite. Liderul PNȚCD, Corneliu Coposu, a fost salvat în ultima clipă din calea linșajului, fiind preluat de o mașină blindată. De asemenea, redacțiile ziarelor independente sau de opoziție (precum „România Liberă”) au fost atacate, iar tipărirea lor a fost blocată.
Sute de persoane suspecte de „golanism” au fost ridicate de pe străzi și duse în tabere de detenție improvizate, cum a fost cea de la unitatea militară din Măgurele, unde au fost bătute și interogate în condiții inumane.
15 iunie: Discursul de mulțumire și bilanțul negru
Până în ziua de 15 iunie, teroarea de pe străzi se domolise, controlul absolut fiind preluat de mineri și forțele de ordine. Înainte de a fi îmbarcați în trenuri pentru a se întoarce în Valea Jiului, minerii au fost adunați la Complexul Expozițional Romexpo.
Acolo, într-un moment care va rămâne de o tristă celebritate, președintele Ion Iliescu le-a adresat un discurs de mulțumire:
„Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință civică. [...] Cu o înaltă conștiință civică, muncitorească, ați răspuns cu o însuflețire exemplară la chemarea noastră.”
Bilanțul oficial al celor trei zile de violențe, prezentat de autoritățile vremii, menționa 6 morți și 746 de răniți. Cu toate acestea, asociațiile de victime, jurnaliștii independenți și investigațiile ulterioare au demonstrat că cifrele reale au fost mult mai mari. Se estimează că numărul morților a depășit în realitate 100 de persoane, multe cadavre fiind îngropate secret în cimitire de la marginea Bucureștiului (precum Cimitirul Străulești), iar numărul celor răniți sau supuși abuzurilor a fost de ordinul miilor.
Consecințe pe termen lung: Izolarea internațională a României
Mineriada din 13–15 iunie 1990 a dat o lovitură catastrofală imaginii României în lume. Imaginile cu barbariile de pe străzile Bucureștiului, difuzate de marile televiziuni internaționale, au șocat Occidentul.
Drept urmare, procesul de integrare euro-atlantică a țării a fost întârziat cu ani buni. Statele Unite și țările din Europa de Vest au suspendat imediat ajutoarele economice, acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate și asistența prin programele PHARE. România a fost percepută ca un stat instabil, aflat încă sub controlul structurilor cripto-comuniste și de securitate, ceea ce a alungat complet investitorii străini într-o perioadă economică extrem de fragilă. De asemenea, evenimentele au declanșat un exod masiv al creierelor, mii de tineri intelectuali, medici și ingineri alegând să emigreze definitiv.
Dosarul Mineriadei: O justiție amânată
Deși au trecut decenii de la acele evenimente sângeroase, „Dosarul Mineriadei” rămâne una dintre cele mai mari restanțe ale justiției române. Investigațiile au fost tergiversate, blocate sau reluate de la zero de nenumărate ori.
România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) pentru neîndeplinirea obligației de a investiga eficient și rapid crimele din iunie 1990. Abia în 2017, procurorii militari au trimis în judecată dosarul, sub acuzația de infracțiuni contra umanității. Printre inculpații principali s-au numărat fostul președinte Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman, fostul director al SRI Virgil Măgureanu și liderul minerilor, Miron Cozma.
Cu toate acestea, hățișurile birocratice și excepțiile juridice au făcut ca, în 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție să retrimită dosarul la Parchetul Militar pentru refacerea rechizitoriului, anulând practic toate probele strânse. Chiar și în prezent, la mai bine de 35 de ani de la evenimente, nicio persoană cu funcție cheie de decizie politică nu a fost condamnată definitiv pentru masacrul din iunie 1990, lăsând societatea românească cu o rană istorică adâncă și încă nevindecată.
