În analiza sa, Daniel Udrescu susține că politicile fiscale, inflaționiste și administrative aplicate în perioada 2022–2026 au produs un amplu transfer de resurse din mediul privat către stat. Prin ceea ce autorul numește „taxa ascunsă pe inflație”, guvernările Boloș–Bolojan ar fi alimentat cea mai mare decapitalizare a economiei românești din ultimii ani.
Marea Decapitalizare a României (2022-2026). Analiza impactului fiscal, inflaționist și administrativ al politicilor Boloș-Bolojan. Taxa Ascunsă pe Inflație. Cum a transferat statul capitalul din economia privată către buget între 2022 și 2026.
Partea I – Mecanismele extracției fiscale
Prima parte a analizei explică mecanismele prin care statul a transferat resurse din economia privată către buget între 2022 și 2026: taxa ascunsă pe inflație, Fiscal Drag, taxarea în cascadă, fiscalitatea asupra proprietății, „foarfeca bugetară”, costurile sociale și cele suportate de IMM-uri, digitalizarea fiscală și taxa energetică ascunsă. Analiza urmărește, de asemenea, unde au ajuns aceste resurse și cum a devenit statul mai costisitor, în timp ce economia s-a decapitalizat.
Partea a II-a – Demonstrația
A doua parte prezintă datele și argumentele care susțin aceste concluzii, măsurând impactul fiecărui mecanism asupra companiilor, populației și economiei. Analiza răspunde la întrebarea „Unde sunt banii?” și arată cum creșterea veniturilor statului a coincis cu slăbirea capitalului privat, evidențiind necesitatea unei reforme structurale.
CAPITOLUL I
TAXA ASCUNSĂ PE INFLAȚIE
Pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat în România în perioada 2022-2026 trebuie mai întâi înțeles un fenomen despre care aproape nu se vorbește în dezbaterea publică, deși efectele sale economice sunt comparabile cu introducerea unor taxe suplimentare de zeci de miliarde de lei. Acest fenomen poate fi denumit „impozitarea inflației”.
În orice economie normală statul ar trebui să impoziteze câștigul real și nu câștigul aparent. Diferența este esențială. Dacă un activ este cumpărat cu 100.000 lei și după câțiva ani este vândut cu 142.000 lei într-o economie care a înregistrat o inflație cumulată de aproximativ 42%, în realitate proprietarul nu a obținut niciun câștig economic. Puterea de cumpărare a celor 142.000 lei este aproximativ egală cu puterea de cumpărare a celor 100.000 lei din momentul achiziției. Cu toate acestea, legislația fiscală tratează diferența de 42.000 lei ca pe un câștig impozabil, deși ea reprezintă în mare parte efectul deprecierii monedei și nu crearea unei valori economice noi.
Același mecanism funcționează în cazul terenurilor, al clădirilor, al participațiilor societare, al acțiunilor, al stocurilor, al creanțelor comerciale și chiar al profitului contabil. În toate aceste situații statul taxează valori nominale și nu valori reale. Cu cât inflația este mai mare, cu atât diferența dintre realitate și tratamentul fiscal devine mai mare.
Fenomenul nu afectează doar contribuabilul individual. El afectează întreaga economie. Antreprenorul cumpără materii prime mai scumpe, plătește energie mai scumpă, suportă costuri salariale mai mari și finanțări mai costisitoare. În contabilitate apar venituri mai mari și profituri nominale mai mari, însă acestea nu reflectă neapărat o creștere a bogăției. În foarte multe situații ele reflectă doar deprecierea monedei. Statul însă impozitează aceste valori ca și cum ar reprezenta profit real.
În aceeași perioadă, statul a beneficiat de un avantaj suplimentar. În timp ce toate veniturile fiscale au fost colectate la valori majorate de inflație, cheltuielile publice nu au fost actualizate în același ritm. Pensiile au fost înghețate sau indexate parțial, salariile bugetare au fost limitate, numeroase indemnizații și prestații sociale au fost erodate de creșterea prețurilor, iar furnizorii statului au fost adesea plătiți cu întârziere. Astfel s-a creat ceea ce poate fi descris ca o foarfecă fiscală: statul a încasat la valoare reală și a plătit la valoare nominală.
Analizând execuțiile bugetare și nivelul inflației rezultă că numai componenta inflaționistă a veniturilor publice poate fi estimată la aproximativ 44 miliarde lei pentru perioada analizată. Această sumă nu provine din creșterea productivității, din investiții suplimentare sau dintr-o expansiune economică reală. Ea reprezintă efectul direct al taxării unor baze impozabile umflate de inflație. În paralel, neindexarea integrală a pensiilor și a altor obligații ale statului a generat economii suplimentare de miliarde de lei anual, transferând în mod indirect putere de cumpărare de la populație către bugetul public.
Din această perspectivă, inflația nu mai apare doar ca un fenomen monetar. Ea devine un instrument fiscal. Cu cât prețurile cresc mai mult, cu atât statul încasează mai mult TVA, mai multe accize, mai mult impozit pe profit, mai mult impozit pe dividende și mai multe contribuții calculate asupra unor baze nominale majorate. În schimb, atunci când trebuie să își onoreze propriile obligații, statul invocă necesitatea consolidării fiscale și limitează ajustarea cheltuielilor la ritmul inflației.
Această asimetrie reprezintă una dintre cheile de înțelegere ale politicilor fiscale din perioada Boloș-Bolojan. Ea explică de ce veniturile bugetare au crescut accelerat, în timp ce populația și mediul de afaceri au resimțit o diminuare continuă a puterii de cumpărare și a capacității de capitalizare. În realitate, nu discutăm doar despre inflație și nici doar despre fiscalitate. Discutăm despre transformarea inflației într-un mecanism de colectare fiscală indirectă și despre utilizarea acesteia ca instrument de ajustare bugetară.
Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor
