România anului 1941 – aliata lui Hitler, luptătoarea pentru recuperarea Basarabiei şi, totodată, luptătoarea contra „pericolelor“ slav şi comunist – poate fi analizată pe trei coordonate întrepătrunse:
I)prăbuşirea unui anume sistem de alianţe;
II)supralicitarea constantă a lui Ion Antonescu în privinţa implicării sale în „planul Barbarossa“
III)legătura specială dintre Conducătorul Antonescu şi Führerul Hitler.
I. Căderea Franţei – şi mai mult de atât
„Momentul astral“ al neşansei româneşti a fost căderea Franţei, pe 22 iunie 1940. Spunând aceasta nu însemnă că pasăm responsabilitatea pentru destinul ulterior al României (sau al generalului/mareşalului Antonescu) pe umerii Franţei. Şi nici că am căuta un alibi pentru incapacitatea Bucureştiului de a-şi apăra prin forţe proprii frontierele din 1920 ale ţării. Ci înseamnă, pur şi simplu, a recunoaşte impactul determinant pe care criza franceză l-a avut asupra situaţiei de fond a ţării, asupra moralului românilor şi al liderilor lor. Odată cu Franţa, s-a prăbuşit un întreg sistem de alianţe de care România Mare îşi legase destinul. România – în politica sa externă – mizase aproape totul pe cartea numită „le pouvoir français“, adică invincibilitatea acelei Franţe care, în ultima sută de ani, de la Napoleon al III-lea şi până la Tratatul de la Trianon, protejase România, sora sa latină mezină din Orient. La începutul lui iunie 1940, trupele lui Hitler zdrobeau însă rezistenţa franceză pe malul occidental al râului Somme şi înaintau spre Paris. Premierul francez Reynaud cerea, cu discreţie, sprijinul SUA – ca o răsplată imperativă şi ad hoc pentru sprijinul pe care Franţa îl adusese, cândva, independenţei americane.
Neşansă, însă: preşedintele Roosevelt era în plină campanie electorală (pentru un al doilea mandat) şi era obligat să facă faţă unei opinii publice americane în mod categoric opuse implicării Americii în „războiul european“. În faţa înaintării germane, guvernul francez avea să părăsească Parisul şi se va instala mai întâi la Tours, apoi la Bordeaux. De la Londra, premierul Winston Churchill avea un singur mesaj pentru francezi:„rezistaţi cât mai mult, cât vă este cu putinţă“. De partea franceză, cinicii spuneau însă „Marea Britanie se va bate până la ultimul francez“[1]. În faţa agresiunii totalitare, democraţiile erau departe de a fi unite. Pe acest fond de derută a lumii occidentale democratice, Belgia capitula pe 14 iunie 1940; imediat, numai din regiunea pariziană, două milioane de oameni luau calea refugiului. Într-un Paris ai cărui locuitori fugeau sau se ascundeau în spatele storurilor, armata germană intra triumfătoare la mijlocul lui iunie 1940; şi imediat arbora pe Turnul Eiffel, pe clădirea Camerei Deputaţilor şi pe marile bulevarde teribila inscripţie „Deutschland siegt auf allen fronten – Germania învinge pe toate fronturile“, ca un „memento“ al invincibilităţii germane şi ca un semnal de avertizare pentru toţi cei care-şi legau speranţele de Franţa. Printre aceştia din urmă, România ocupa un loc de frunte.
„Cu inima strânsă vă spun vouă, astăzi, că trebuie să încetăm lupta“ – rostea către francezi, prin Radio, la ora prânzului (francez), mareşalul Pétain pe 17 iunie 1940. În paralel, prin intermediul guvernului spaniol, Pétain cerea, de la germani, condiţiile capitulării sale – iar Hitler răspundea: „nu există condiţii preliminare pentru capitularea Franţei“. Vestea producea stupefacţie la Bucureşti: „totul e ca moartea unei fiinţe scumpe. Nu înţelegi cum s-a întâmplat, nu crezi că s-a întâmplat. Mintea e oprită în loc, inima nu mai simte nimic. De câteva ori m-au podidit lacrimile. Aş vrea să pot plânge“ – scria, deznădăjduit, în numele unei bune părţi a generaţiei sale, Mihail Sebastian pe 17 iunie 1940[2].
Problema României este că acea „fiinţă scumpă“ Franţa era pilonul politicii sale externe interbelice – un stat care, incapabil să se apere de sine, cu greu s-ar fi mai fi putut gândi în vara anului 1940 la aliaţii săi din Orientul European. Şi astfel intră în scenă Ion Antonescu. Abdicarea regelui Carol al II-lea, guvernul legionar, intrarea României în războiul antisovietic şi multe altele din următorii ani – toate acestea sunt consecinţe geopolitice directe ale căderii Franţei.
