Printre chestii drăguțe generatoare de inimioare și awww-uri, un loc aparte sunt cele în care vedem animale salvate de oameni. Vedem pe câte unul, om cu suflet imens, care lasă orice precautie și se aruncă într-un rau învolburat pentru a salva o căprioară rămasă pe un acoperiș, eventual în flăcări, al unei case de copii dinauntrul căreia încă se aud...bine, exagerez un pic pentru dramatism dar ați prins ideea, eroul din clip reușește fapta bună, salvarea și la final e textul: Humanity faith restored! Hai, mă, că se poate, umanitatea încă rezistă, yey!
Conexiunea om-animal e ceva ce ne înduioșează grav, e clar. Conexiunea umană, mai puțin. Vedem scene cu pseudo-bărbați care și corijează consoartele în public și nimeni nu intervine, dar să vedem cum un câine e bătut de stăpân, atunci luăm foc, ne cresc aripi, corzile vocale ni se aliniază și țipăm mai tare decât Ro-alert. Așadar asta cu ”humanity faith restored”, e ”debatable”, cel puțin. Corect ar fi hai, măi, că nu suntem chiar așa de răi. Cu animalele. Cu alea sălbatice. Că și de astea domestice ne ocupăm cu grijă, le asortăm cu cartofi românești bio, cu o salată de fenicul și un vin bun. Să revenim la animalele ale căror salvare de către om ne inundă pieptul cu fericire cum se inundă toaleta când aruncăm șervețele umede.
Deci vedem clipul cu ăla care salvează pisicuța, eliberează piciorul unui coiot prins în capcană sau îl vedem cum taie năvodul de peo țestoasă și ne simțim gata să oferim și să primim încredere. Dozajul e minim dar îl simțim. Oricum avem deficiențe uriașe în acest sens. Și ieșim afară, alergăm spre tramvai sau autobuz, spre, nu după, adică ne vede că ne grăbim, și când te apropii faci contact vizual cu șoferul, manipulantul, conductorul, ce-o fi el, și exact când începi transmiterea mesajului non-verbal de rugo-disperare “Mai stai un pic, vezi că-mi dau silința să ajung”, el exact atunci se uită în retrovizoare să vadă dacă a închis bine ușile fără nimeni prins și pleacă. În fața ta! Sau pleci cu propria-ți mașină și nu apuci să faci 20 m din parcare că brusc te lovești de grobianul căruia nu îi pasă ca îi vii din dreapta, el are mașina mai scumpă, el se bagă, el nu se uită, nu se asigură, nu-I pasă.
Humanity faith just got fucked! Concluzia mea e că sunt necesare clipuri în care autobuzul te așteaptă în stație, tramvaiul îți deschide ușile chiar dacă era pe punctul de a pleca, vecinul care nu se face că nu te vede când intri în bloc și te așteaptăla lift, mai ales că stă la penultimul etaj, colegul care nu-și toarnă toată cafeaua când te vede că vii spre cu cana în mână sau cum o doamnă care a stat toată ziua la birou lasă locul în mijlocul de transport muncitorului care a schimbat țevi de apă caldă toată ziua, afară, în burniță - astea restaurează credința în umanitate! Măcar un pic.
Când tot auzim că schimbarea începe cu fiecare dintre noi, despre astfel de fapte e vorba. Nu-ți cere nimeni să rezolvi problema înfometării din Gaza dar să nu parchezi pe trecerea de pietoni e acel ”un pic” de care e nevoie.
Fiți blânzi!
