Ana-Maria Păcuraru: Discuțiile de la Geneva și capcana teritorială a păcii din Ucraina 25 februarie 2026 — patru ani de la invazia rusă

Formatul negocierilor trădează limitele reale ale procesului. Witkoff nu merge la Geneva special pentru Ucraina — el merge pentru negocierile nucleare cu Iranul, iar întâlnirea cu Umerov este, practic, un eveniment adiacent. Aceasta nu este o neglijență de protocol; este o reflecție a priorităților reale ale administrației Trump. Ucraina rămâne un dosar important, dar nu unul care să justifice o deplasare dedicată. Semnalul politic este clar: Washington-ul gestionează simultan mai multe crize și tratează pacea ucraineană ca pe un item pe o agendă încărcată.
Zelenski a dat, astăzi, cel mai important semnal al ultimelor săptămâni. Declarând că nu a auzit nimic oficial despre termenul de 4 iulie impus de americani și insistând că “aproape totul se învârte în jurul teritoriilor”, liderul de la Kiev a făcut două lucruri simultan: a refuzat să fie prins în propriul calendar impus de Trump, și a subliniat că nu există spațiu de compromis real pe chestiunea suveranității teritoriale. Centrala nucleară de la Zaporojie — pe care Zelenski o definește nu ca un activ economic, ci ca un principiu — este de fapt un cod diplomatic pentru a spune că orice soluție care lasă instalații strategice sub control rusesc este inacceptabilă pentru Kiev.
Miza reală: cine cedează primul în negocierea “frozen conflict”? Scenariul cel mai probabil pe care Washington-ul încearcă să-l construiască este un armistițiu pe liniile actuale de contact, cu promisiuni de securitate pentru Ucraina și un acces negociat la Zaporojie. Problema fundamentală este că un astfel de acord nu rezolvă nimic structural — el doar îngheață o situație în care Rusia controlează teritorii ucrainene recunoscute internațional. Moscova știe că timpul joacă în favoarea sa: un “freeze” consolidează câștigurile de facto, fără a-i cere niciun compromis de substanță.
Europa, marele absent din ecuație. Este semnificativ că discuțiile de la Geneva sunt bilaterale SUA-Ucraina, nu multilaterale. Franța, Germania, Marea Britanie — marile puteri europene care au investit capital politic și militar în rezistența ucraineană — nu sunt la masă. Aceasta înseamnă că orice acord care va ieși din acest format va fi unul american, nu unul european, și va crea presiuni imense pe aliații NATO să valideze ceva la construcția căruia nu au participat.
Concluzia mea analitică este următoarea: discuțiile de la Geneva sunt reale, dar nu decisive. Ele servesc în principal agendei lui Trump de a demonstra că “face pace” înainte de 4 iulie, indiferent de calitatea acelei păci. Zelenski știe asta și joacă defensiv — menține principiile, nu rupe dialogul, dar nu oferă concesii preemptive. Mișcarea inteligentă pentru Kiev este să prelungească negocierile până când Europa va reuși să construiască o poziție proprie mai coerentă și o umbrelă de securitate credibilă, fără a depinde exclusiv de bunăvoința unei administrații americane cu o agendă internă extrem de volatilă.
Pacea din Ucraina nu se va naște la Geneva mâine. Dar ceea ce se negociază acolo va determina dacă viitorul acord va fi unul just sau doar unul convenabil.