Analiză Ana-Maria Păcuraru - Valul conservator în Europa

Să începem cu Marea Britanie, pentru că acolo semnalul a fost cel mai puternic și cel mai recent. Regatul Unit tocmai a organizat alegeri locale și regionale, iar rezultatele au fost devastatoare pentru Partidul Laburist al premierului Keir Starmer. Comentatorii politici britanici au descris situația nu ca pe o înfrângere sau o debandadă, ci ca pe o dispariție pură și simplă a Laburiștilor în nordul țării.  Chiar The Guardian, ziarul de stânga prin excelență al Londrei, a titrat că „poziția de lider a lui Starmer este pusă sub semnul întrebării după o noapte electorală dezastruoasă.”

Cine a câștigat? Partidul Reform, condus de Nigel Farage — pe care marile trusturi media occidentale, de la NBC la CNN, se grăbesc să îl eticheteze drept „extremă dreaptă” sau „dreapta dură.”  Dar dacă te uiți la platforma acestui partid, găsești lucruri cu totul diferite de ceea ce încearcă să sugereze această etichetă: stoparea imigrației ilegale, revenirea la libertatea de expresie, reducerea birocrației, securitate națională. Adică exact ce cer milioane de britanici care se simt ignorați de clasa politică de la Westminster de ani întregi.

Ce i-a adus pe britanici în acest punct? Ani de declin instituțional, imigrație masivă necontrolată care erodează coeziunea socială, și o perioadă prelungită de poliție a discursului public — în care simpli cetățeni au ajuns să fie arestați pentru postări pe rețelele sociale. Un exemplu concret: un bărbat arestat pentru o postare critică la adresa Hamas pe rețelele sociale.  Acesta este contextul în care electoratul britanic a spus: destul.

Același fenomen, cu nuanțele lui specifice, se petrece și în Germania. AfD — Alternativa pentru Germania — a fost demonizat, supravegheat și scos în afara legii timp de ani de zile. Serviciile de informații germane au produs dosare de intelligence pentru a justifica interzicerea partidului, dar instanțele au blocat această tentativă. Între timp, AfD se apropie de primul său majoritate parlamentară absolută într-un land german.  Acest lucru se întâmplă pe fondul unor politici energetice dezastruoase — renunțarea prematură la energia nucleară, recunoscută acum chiar de cancelarul Merz drept „o greșeală uriașă” — al dezindustrializării accelerate și al stagnării economice cronice.

Tabloul este, în esență, același de la Londra la Berlin: represiune politică, campanii de defăimare, etichetarea în masă a partidelor și mișcărilor ca pericole extremiste, supraveghere — și totuși, victoria electorală a celor vizați.  Cu alte cuvinte, cu cât establishment-ul încearcă mai mult să sufoce aceste mișcări, cu atât ele cresc mai mult. Paradoxul reprimării în democrație.

Ce relevanță are toate acestea pentru România? Extrem de mare. Și noi traversăm exact aceeași dezbatere despre imigrație, suveranitate, libertate de expresie și eroziunea instituțiilor. Și la noi există tentația puterii de a eticheta vocile critice drept „extremiste” sau „periculoase pentru democrație.” Ceea ce se întâmplă în Marea Britanie și Germania este, de fapt, un semnal de alarmă pentru întreaga clasă politică europeană: atunci când oamenii simt că li se confiscă dreptul la opinie, la identitate și la securitate, ei nu dispar — votează. Și votul lor surprinde, de fiecare dată, pe cei care îl ignoraseră.

Întrebarea care se pune acum la nivel european nu mai este dacă acest val există. Ci dacă clasa politică tradițională are capacitatea — și voința — să înțeleagă mesajul înainte ca el să devină ireversibil.