Artefactele fuseseră trimise oficial de statul român în cadrul unei expoziții internaționale. Responsabilitatea era deplină, iar garanțiile de securitate – se presupunea – solide. Dar în ciuda dimensiunii șocante a jafului și a implicațiilor sale internaționale, statul român continuă să tacă. Mai grav, nici Guvernul, nici Ministerul Afacerilor Externe nu au oferit până acum explicații coerente sau un plan concret de acțiune.
Tăcerea oficială devine complicitate?
Oana Țoiu, ministrul Afacerilor Externe, nu a susținut nici până azi o conferință de presă dedicată cazului. Nu există un raport oficial public, nu există o strategie anunțată pentru repatrierea obiectelor. Într-un dosar în care autoritățile olandeze vorbesc despre piste clare, grupări organizate, suspecți români, România pare că evită tocmai partea care o privește direct: răspunderea.
Ilie Bolojan, în calitate de prim-ministru, are obligația constituțională și politică de a ridica acest caz la nivel de urgență națională. Nu este o chestiune de vitrină culturală, ci una de securitate națională și demnitate de stat.
România, între pierdere și uitare
Tezaurul României nu e un detaliu de presă. Este parte din identitatea acestui popor. Furtul său este o ofensă nu doar la adresa istoriei, ci și a prezentului – un eșec al statului român în a proteja ce are mai de preț.
Fără transparență, fără acțiune diplomatică fermă, fără o asumare instituțională reală, ne apropiem periculos de momentul în care tăcerea se va transforma în resemnare, iar neputința – în complicitate morală.
România trebuie să știe:
•dacă artefactele mai pot fi recuperate;
•ce face MAE pentru aducerea lor înapoi;
•cine răspunde pentru securitatea acestui transfer;
•și cum evităm repetarea acestui tip de tragedie națională.
Până când tăceți?
În fața unui astfel de jaf, nu este loc de ambiguitate. România are dreptul să fie informată. Să vadă acțiune. Să audă răspunsuri.
Doamnă ministru Oana Țoiu, domnule prim-ministru Ilie Bolojan, vă cerem să vorbiți. Să acționați. Să aduceți Tezaurul acasă.
Pentru că aurul furat nu este doar metal.
Este memorie, suveranitate și rușinea de a nu fi fost în stare să-l păstrăm.
