La aproape 76 de ani, Grigore bate fierul zi de zi și transformă bucăți de tablă în clopote care răsună pe munte. Totul a început în copilărie, când a învățat meseria de la tatăl său.
„De la tata am învățat meseria, că el o adus meseria de la cineva de pe la Câmpia Turzii, o fost baci acolo la oi. Și le aducea acasă să le vândă, și le cumpăra mai ieftin să le dea mai scump. Până la urmă o pornit să le facă el și am pornit și eu la 15 ani... am pornit și eu. Am pornit, până la urmă am dat de gust”, a spus clopotarul.
Procesul începe de la o simplă bucată de metal și continuă cu sute de lovituri de ciocan, până când forma prinde viață.
„Din tabla asta dreaptă... trebuie sute de ciocane până îl faci bombat. Din tabla dreaptă, trebuie sute și sute de ciocane unul lângă altul... până îl scoți la formă”, a declarat Grigore.
De-a lungul anilor, a mers din stână în stână ca să își vândă clopotele. De multe ori, plata nu venea în bani, ci în animale.
A reușit astfel să își construiască și o mică avere, dar mai ales un nume respectat printre ciobani. Clopotele lui nu sunt doar unelte, ci și protecție pentru turme, folosite pentru a ține la distanță animalele sălbatice.
”Mă petreceam pe la oi, pe la stâni, pe unde era nevoie, care nu, mai departe, dar nu se întâmpla să nu aibă nevoie, nu se prea întâmpla. Luam de la o stână câte 10 oi, de la o stână... că erau șapte, opt ciobani, câți erau, și apoi făceam marfa, calculam...
Aș vrea ca să-nvețe cineva meseria asta, aș vrea, că meseria va fi căutată tot timpul. Cât s-or menține animalele, va fi căutată meseria. Dar e probabil un nepot la cineva care a mai lucrat cu mine cândva, și vrea să învețe meseria, și eu îl ajut până la maximum, numai să învețe cineva, ca să mai rămână cineva”, a mai afirmat Grigore.
Chiar dacă munca este grea, el spune că sunetul clopotelor merită fiecare efort. Pentru el, nu este doar o meserie, ci o viață întreagă dedicată fierului și muntelui.
