În ziua de 2 martie 1945, pe când se afla la comanda Armatei a 4-a române aflată pe frontul din Cehoslovacia, generalul Gheorghe Avramescu a fost arestat de autoritățile sovietice, împreună cu șeful de stat major și alți ofițeri și civili, în total 36 de persoane. Evenimentul, deosebit de grav, a acționat ca o undă de șoc pentru trupele aflate în plină campanie, în condițiile în care colaborarea cu Armata Roșie se dovedise extrem de dificilă, noul aliat acuzând armata română, în dese rânduri, de incapacitate operativă sau chiar trădare și trecere voluntară la inamic (cazul Diviziei 4 infanterie, asupra căruia vom reveni). Acest episod tragic este indisolubil legat de destinul României în acei ani teribili, iar subiectul rămâne deschis cercetării.
În dimineața zilei de 2 martie 1945, la orele 8, generalul Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei a 4-a, a plecat spre front, însoțindu-l pe generalul Șerstiuk, locțiitorul comandantului armatei 40 sovietice, pentru a urmări personal un atac al diviziilor 9 și 18 infanterie. Îl însoțea, pe post de translator, căpitanul Sergiu Glavce, basarabean din Bălți, fiul vitreg al generalului Constantin Petrovicescu, ministru de interne în timpul statului național-legionar și aflat în detenție din 1941[1]. La volanul autoturismului Chevrolet se găsea sergentul Ioan Florea. De la observatorul Corpului 6 armată, Nicolae Dragomir a telefonat, către orele 11, la cartierul armatei, ca secțiile de specialitate să pregătească documentări referitoare la situația efectivelor și a inamicului, pe care un ofițer să le aducă la Grupul de armate către ora 17, acolo unde urma să aibă loc o ședință de comandament. În jurul orei 13, comandamentul sovietic l-a convocat telefonic pe generalul Avramescu, cu documente suplimentare celor întocmite de generalul Dragomir. Toate aceste comunicații se încadrau într-un registru firesc pentru comandamente aliate aflate în linia întâi a frontului.
Gheorghe Avramescu a plecat spre cartierul general al grupului de armate sovietic la orele 15, fiind însoțit de doi ofițeri și de garda personală. Unul dintre ofițeri era locotenent-colonelul Dionisie Bădărău, șeful biroului 2 informații din statul major al Armatei a 4-a. Raportul întocmit ulterior evenimentelor de generalul Nicolae Dăscălescu, viitorul comandant al Armatei a 4-a, nu amintește nimic de numele celuilalt ofițer, nominalizând, în schimb, personalul gărzii: locotenentul Doroftei și caporalul Achim Tolu[2]. Toți aceștia au călătorit alături de Avramescu, într-un autoturism condus de caporalul Nicolae Jianu. Garda personală a generalului l-a urmat într-o șeniletă de recunoaștere marca Horsch, condusă de caporalul Radu Blaga, șofer de schimb fiind soldatul Nicolae Sârbu[3].
În jurul orelor 17.45, cortegiul a ajuns la comandamentul lui Jmacenko, aflat în localitatea slovacă Divin. Acolo, generalul Avramescu a fost primit singur de comandantul grupului de armate, ofițerii care l-au însoțit fiind invitați să aștepte într-o altă încăpere. La 18.30, generalul Șerstiuk le-a comunicat celor doi ofițeri că generalii Avramescu și Dragomir, împreună cu comandantul grupului de armate sovietic, au plecat la comandamentul Frontului 2 Ucrainean, convocați fiind de mareșalul Rodion Malinovski, de unde ofițerii români se vor întoarce probabil la București. Amabil, generalul Șerstiuk s-a oferit să-i ducă pe cei doi ofițeri la cartierul armatei, în propria mașină de campanie. Din acel moment, soarta generalului Avramescu a fost învăluită în mister, unul care persistă și astăzi, în anumite aspecte.
A doua zi, 3 martie 1945, la orele 9 dimineața, Adela Avramescu, soția generalului Avramescu, ce îl însoțise pe acesta în apropierea frontului pe parcursul întregii campanii, însoțită fiind și de fiicele sale și alți membri ai familiei – fapt care, trebuie să recunoaștem, poate fi indulgent numit drept „neobișnuit” - a primit de la soțul ei o scurtă scrisoare. Mesajul, cu certitudine scris de mâna lui Avramescu, i-a fost adus de doi ofițeri sovietici, sosiți la cartierul general al armatei într-o mașină de comandament. În cele câteva rânduri, generalul Avramescu o anunța că a plecat către București și o va aștepta la Sibiu. O ruga să-l ajungă din urmă, împreună cu întreaga familie, însoțită de ofițerii sovietici prin intermediul cărora îi parvenise mesajul. Dacă dorea, Adela Avramescu putea să ceară comandamentului Armatei a 4-a un ofițer superior român, care să o conducă până la destinație. O situație ușor nefirească, dar care nu a dat naștere în mintea doamnei Avramescu unui sentiment de îngrijorare.
În mai puțin de două ore, bagajele familiei Avramescu au fost încărcate într-un autoturism Opel Blitz, condus de sergentul Gheorghe Constantinescu. Înaintea camionului s-au aliniat patru autoturisme, două Forduri, un Buik și un Mercedes, la volanele cărora se aflau sergentul Marin Vulpe și caporalii Simon Pilner, Ladislau Varga și Elefterie Bolintineanu. Adela Avramescu a cerut drept însoțitor și un ofițer român, în persoana maiorului Grigore Negoescu, care și-a ales o escortă formată din sergentul Vasile Chiru și caporalii Constantin Pascu, Ion Alexandrescu și Ioan Ștefan, toți din Compania 74 poliție[4].
Alături de soția generalului se găseau: Felicia Sturdza, a doua fiică a lui Avramescu și soția locotenentului Ilie Vlad Sturdza; fetița Feliciei Sturdza; fetița Ștefaniei Basarabescu, prima fiică a generalului; un nepot al lui Avramescu, sergent în termen redus; medicul personal al generalului, sublocotenentul Alexandru Țațulescu; guvernanta familiei Avramescu; caporalul Ioan Sânc, ordonanță; soldatul Gheorghe Gasgarea, ordonanță; soldatul Ioan Neguț, bucătar. În scrisoarea trimisă de Avramescu se adresa rugămintea de a se alătura grupului și soția căpitanului interpret Sergiu Glavce[5]. În jurul orelor 11, convoiul s-a pus în mișcare. Cei mai norocoși dintre cei aflați în automobile s-au întors în România după 11 ani de prizonierat sovietic, cazul Adelei Avramescu, a generalului Nicolae Dragomir și a lui Sergiu Glavce. Alții, precum generalul Avramescu, nu au mai fost văzuți niciodată...
Continuarea pe historia.ro
