De la clipuri pe TikTok cu fețe înlăcrimate și până la postări lungi pe Instagram despre crize personale sau diagnostice de sănătate mintală, mediul digital a devenit scena unui fenomen tot mai răspândit: „sadfishing-ul”. Termenul, introdus în 2019 de scriitoarea Rebecca Reid, este un neologism derivat din „catfishing” și descrie folosirea strategică a tristeții ca momeală pentru a „pescui” atenție, consolare și validare colectivă. Spre deosebire de exprimarea firească a emoțiilor, acest comportament se distinge prin expunerea exagerată a suferinței cu scopul precis de a genera interacțiuni care să alimenteze stima de sine a utilizatorului.
Din perspectivă psihologică, sadfishing-ul funcționează ca un strigăt de ajutor într-o lume în care identitatea se construiește prin ochii celorlalți. Nevoia de a fi văzut și înțeles este fundamental umană, însă în spațiul virtual, vulnerabilitatea comună devine adesea o monedă de schimb. Studiile arată că persoanele care apelează frecvent la această tactică pot avea stiluri de atașament anxioase sau dificultăți în reglarea propriilor emoții, căutând în exterior o confirmare pe care nu o pot găsi în interior. Totodată, granițele dintre privat și public se estompează, transformând narațiunea personală într-o performanță continuă pentru o audiență imprevizibilă.
Această expunere aduce cu sine riscuri majore, deoarece internetul nu este întotdeauna un mediu empatic. Utilizatorii care își afișează durerea riscă să devină victimele ironiei sau ale hărțuirii, ceea ce le poate accentua trauma inițială. Mai mult, apare dependența de „recompensa intermitentă” oferită de aprecieri și comentarii, un mecanism similar adicțiilor, care slăbește capacitatea individului de a-și gestiona stările fără feedback social. În același timp, există pericolul ca suferința reală să fie trivializată sau redusă la statutul de conținut estetic, transformând problemele serioase de sănătate mintală într-un simplu instrument de branding personal.
În esență, sadfishing-ul este un simptom al unei culturi hiperconectate, în care emoțiile au devenit vizibile și, uneori, monetizabile. Deși este ușor să judecăm aceste manifestări ca fiind manipulative, ele reflectă adesea o căutare disperată de conexiune într-un vid digital. Soluția nu stă în stigmatizare, ci în dezvoltarea unei alfabetizări emoționale care să ne permită să facem diferența între o strategie de marketing și un apel autentic la sprijin. Într-o lume în care lacrimile dintr-un videoclip pot fi o întrebare aruncată în gol, miza societății actuale este de a crea spații sigure unde vulnerabilitatea să poată fi exprimată fără a deveni un spectacol.
