Acum nu mai înfunzi pușcăria dacă spui despre „conducătorul iubit” că e un complet nepotrivit pentru a conduce o țară. Acum plătești. Bani mulți. Pentru că cenzura s-a schimbat, modernizat, a căpătat diverse alte forme. Acum cenzura își plătește oamenii ca să latre la tine. În online, pentru că acolo forma nu are niciodată fond. Oricine poate deveni prietenul cenzurii. Fie că n-a muncit o zi în viața ta, fie că ai devenit „celebru” pentru că te-a ajutat natura să te dezvolți într-un mod deviant, fie că pur și simplu încasezi niște bani că să spui ce vrea sistemul să audă. Exemplele sunt multe și n-are sens să le luăm pe rând. Am pierde timpul.
Critici sistemul, ești bun de plată
Într-o democrație autentică, presa nu este un dușman al statului, ci un mecanism esențial de control al puterii. În România, însă, relația dintre autoritate și jurnaliști a devenit, în ultimii ani, tot mai tensionată. Nu vorbim neapărat despre o cenzură brutală, de tip autoritar, ci despre forme mai subtile și mai perfide de a „pune pumnul în gură” celor care îndrăznesc să critice. Cenzura modernă nu mai arată ca în manualele de istorie. Ea nu presupune neapărat interdicții oficiale sau redacții închise cu lacătul. În schimb, se manifestă prin presiuni economice, campanii de discreditare, procese intimidante și stigmatizare publică. Atunci când un jurnalist investighează corupția, abuzul de putere sau risipa banului public, reacția nu este, de multe ori, una de clarificare și asumare, ci de atac la persoană. Mesajul transmis este limpede: „cine critică, plătește”.
Cum se cenzurează ca la carte
Unul dintre cele mai eficiente instrumente de control este dependența financiară a presei. Publicitatea de stat, distribuită netransparent, poate deveni un mecanism de recompensare a obedienței și de pedepsire a vocilor incomode. Redacțiile care primesc fonduri consistente tind să devină prudente, iar cele care refuză compromisurile riscă marginalizarea sau falimentul. Într-un astfel de climat, autocenzura devine reflex de supraviețuire.
La aceasta se adaugă procesele strategice prin care jurnaliștii sunt târâți în instanță pentru a fi epuizați financiar și psihologic. Chiar dacă în cele din urmă câștigă, costul personal și profesional este uriaș. Critica legitimă este astfel transformată într-un „risc” pe care nu toți și-l pot permite. Mai grav este discursul politic care pune presa la zid. Când liderii folosesc etichete precum „presă toxică” sau „agenți ai intereselor străine”, ei alimentează neîncrederea publicului și justifică ostilitatea față de jurnaliști. Într-o societate deja polarizată, astfel de mesaje pot avea consecințe reale: amenințări, hărțuire online, presiuni directe.
În repetate rânduri instituțiile politizate de sistemul invizibil pun la zid libertatea și opinia jurnaliștilor. Sau mai nou, a invitaților din studio. Evident că nu peste tot. Ești dușmanul nostru? Te „ardem” pe unde te prindem. Ai zis că se trăiește greu în România? Amendă! Scoți la iveală mizeriile pe care le fac aleșii sau guvernanții? Amendă! Ne critici constant? Amendă! Probabil că în scurt timp va apărea prima amendă și pentru că saluți oamenii care se încăpățânează să se uite în număr atât de mare la tine. Doar că amenzile astea sunt doar pentru unii. Pentru ceilalți există dubla măsură. Ca-n reclama aia la cardurile de credit.Aceste avertismente nu sunt simple statistici; ele reflectă starea unei democrații care riscă să-și piardă anticorpii.
Primiți cu presa liberă?
Presa de stat va exista mereu. Și de fiecare dată se va adapta în funcție de vremuri. Acum a căpătat forma „intelectualilor” care nu-și schimbă bocancii două zile pentru a sta față-n față cu alesul neamului. Nu s-a uitat nimeni la interviu, oamenii au înțeles că e OK să fii solidar cu un post de televiziune care deranjează tare doar pentru că oamenii care lucrează acolo se încăpățânează să spună adevărul. Cu prețul amenzii, amenzilor, suspendării emisiei și ce-or mai inventa băieții ăia deștepți de prin laboratoare. Doar că, așa cum se întâmplă mereu va veni o zi. Și nu, nu vor veni niciodată rușii! A critica puterea nu înseamnă a submina statul. Dimpotrivă, înseamnă a-l întări. O guvernare care se teme de întrebări incomode este o guvernare care are ceva de ascuns. Iar o societate care acceptă reducerea la tăcere a jurnaliștilor își acceptă, implicit, propria reducere la tăcere.
Libertatea presei nu este un privilegiu al breslei, ci un drept al cetățeanului de a fi informat. Când jurnaliștii sunt intimidați, pierdem cu toții. Iar când critica devine periculoasă, democrația devine fragilă.
