Uniunea Europeană se află prinsă între interesele marilor puteri. Bruxellesul a acceptat deja un acord de 250 de miliarde de dolari pentru achiziția de energie din SUA, însă aplicarea de tarife împotriva Chinei și Indiei riscă să genereze costuri uriașe și represalii periculoase pentru industria europeană. În spatele acestei strategii se află două obiective clare ale Washingtonului: în varianta minimă, obținerea unui monopol al companiilor americane pe piața europeană și controlul rutelor de aprovizionare rusești; în varianta maximă, declanșarea unei confruntări economice directe între Europa și China.
Rusia rămâne, paradoxal, atât țintă, cât și partener inevitabil. Infrastructura energetică deja existentă și limitele logistice ale gazului natural lichefiat american fac imposibilă o înlocuire completă a resurselor rusești. Această realitate alimentează negocieri discrete și posibile acorduri între Moscova și diverse state europene. Între timp, China și India profită de situație, obținând reduceri avantajoase pentru energia rusească și transformând presiunea occidentală într-un avantaj economic.
În interiorul Uniunii Europene se adâncesc fisurile. Nucleul reprezentat de lideri precum Ursula von der Leyen insistă pentru sancțiuni mai dure și o tranziție energetică accelerată, în timp ce țările de la periferie, precum Ungaria și Slovacia, cer excepții pentru a evita un colaps industrial. Europa se confruntă astfel cu o alegere imposibilă: o ruptură rapidă, care ar aduce costuri energetice explozive și un conflict comercial cu Asia, sau o ruptură lentă, bazată pe derogări temporare, care ar duce la pierderea autonomiei față de Washington și la o incertitudine permanentă.
În final, petrolul și gazele rămân fundamentul geopoliticii globale. Reconfigurarea rutelor energetice nu este un proces temporar, ci o schimbare structurală ce va defini noua ordine mondială pentru deceniile următoare.
