_21c5c4b2f6.jpg)
De la fobiile extreme legate de igienă, până la o iubire tăcută ce a inspirat unul dintre cele mai profunde romane ale sale, viața lui Ibrăileanu a fost un amestec de rigoare intelectuală și sensibilitate reprimată.
Un copil retras devenit mentor al unei generații
Născut pe 23 mai 1871 în Târgu Frumos, într-o familie de origine armeană, Ibrăileanu și-a trăit copilăria în discreție și reflecție. Moartea timpurie a mamei l-a marcat profund, contribuind la caracterul său introvertit și la înclinația spre meditație. Tânăr studios și pasionat de ideile de stânga, a devenit o voce importantă a mișcării poporaniste, pledând pentru o literatură apropiată de realitățile și sufletul lumii rurale.
În calitate de profesor universitar și redactor-șef al revistei Viața Românească, Ibrăileanu a devenit un pilon al culturii române, susținând autori valoroși precum Hortensia Papadat-Bengescu, Panait Istrati sau Tudor Arghezi. De asemenea, a fost printre primii critici români care au intuit valoarea operei lui Marcel Proust și a nuanțelor lirice din proza lui Mihail Sadoveanu sau George Topârceanu.
Obsesii și excentricități: un teoretician cu reflexe maniacale
În plan personal, Ibrăileanu era cunoscut pentru comportamente ieșite din comun, care astăzi ar putea fi interpretate ca semne clare de tulburări obsesiv-compulsive. Avea o frică patologică de microbi: evita să dea mâna cu ceilalți, își dezinfecta constant mâinile și acoperea clanțele din casă cu materiale îmbibate în substanțe antiseptice. Când mergea în vizite, insista ca ușa să-i fie deschisă înainte de a ajunge, pentru a evita contactul cu obiecte potențial contaminate.
Chiar și obiceiul de a fuma era supus unor reguli stricte: vârful trabucului era mereu ars și spălat cu alcool înainte de a-l aprinde, iar în buzunar purta permanent o sticluță cu alcool sanitar. Aceste fobii, deși amuzante pentru unii dintre contemporanii săi, reflectau o luptă interioară profundă, între raționalitate și anxietate.
O iubire discretă care a inspirat literatură
Dincolo de imaginea severă și de viața retrasă, Garabet Ibrăileanu a cunoscut și pasiunea – una discretă, dar intensă. Povestea sa de dragoste cu Olga Tocilescu, una dintre studentele sale, a rămas în umbră, dar a servit drept inspirație pentru romanul Adela, publicat în 1933. Cartea, considerată una dintre cele mai rafinate analize ale iubirii reținute din literatura română, este o confesiune mascată despre bariera dintre dorință și interdicție, dintre statut social și intimitate sufletească.
Garabet Ibrăileanu s-a stins din viață în 1936, la București, în urma unei boli grave, dar moștenirea sa continuă să influențeze gândirea critică românească. Lucrări precum Spiritul critic în cultura românească sau Creație și analiză sunt studiate și astăzi, fiind piloni ai literaturii de idei.
O figură deopotrivă lucidă și neliniștită, Ibrăileanu rămâne un personaj fascinant al culturii noastre – un om al contrastelor, în care geniul intelectual s-a împletit cu vulnerabilitatea umană, iar austeritatea exterioară a ascuns un suflet capabil de iubiri profunde și obsesii greu de stăpânit.
