Deși a jucat în peste 300 de roluri și a marcat istoria teatrului național cu interpretări memorabile, finalul vieții sale a fost marcat de singurătate, marginalizare și o retragere forțată de regimul comunist.
Un început modest, un destin modelat cu disciplină
Născut pe 3 ianuarie 1896 în Turnișor, un sat din județul Sibiu, George Calboreanu a parcurs un drum anevoios până la consacrarea artistică. A urmat cursurile Școlii de Arte și Meserii în București și, pentru o vreme, a cochetat cu ideea unei cariere muzicale. Însă încercarea de a intra în Teatrul de Operetă a eșuat bizar: comisia de evaluare nu a reușit să îi identifice clar tipul de voce – un detaliu anecdotic care avea să îl împingă pe un alt drum, poate cel adevărat.
La Conservatorul de Artă Dramatică din Iași și-a găsit adevărata vocație. Îndrumat de profesorul State Dragomir, Calboreanu s-a format într-un ritm alert, încheind patru ani de studiu în doar un an și jumătate. În paralel, a urmat Facultatea de Litere și Filosofie, consolidându-și nu doar talentul artistic, ci și cultura generală care avea să îi dea greutate în marile roluri.
Un actor total, între Shakespeare și domnitorii români
Debutul său a avut loc pe scena Teatrului Național din Iași în stagiunea 1918-1919, în piesa Fântâna Blanduziei. Au urmat roluri clasice precum Chiriac din O noapte furtunoasă, dar adevărata recunoaștere a venit odată cu interpretarea lui Raskolnikov în Crimă și pedeapsă, în cadrul Teatrului Popular înființat de Nicolae Iorga.
De-a lungul carierei, George Calboreanu a fost identificat cu roluri de o mare intensitate tragică: Hamlet, Macbeth, dar mai ales Ștefan cel Mare – rol în care a întruchipat nu doar măreția unui domnitor, ci și trăirile unui popor întreg. Vocea sa profundă, dicția impecabilă și statura impunătoare au transformat fiecare apariție într-un eveniment teatral.
Exilat din propria carieră de un regim care nu i-a mai avut loc
În ciuda prestigiului profesional, George Calboreanu nu a fost ocolit de nedreptățile istoriei. În ultimii ani de viață, regimul comunist l-a forțat să se retragă din teatru, într-o „pensionare” care a echivalat cu o condamnare la anonimat. Rămas fără familie – soția și fiul său trecuseră deja în neființă – și fără scena care îl ținuse viu, Calboreanu și-a petrecut bătrânețea într-un azil din București.
Actorul mărturisea în acea perioadă că suferă „de urât”, o expresie simplă care ascunde o imensă durere interioară: dorul de teatru, de aplauze, de rostul pe care îl pierduse odată cu rolurile. Deși cauza exactă a decesului nu a fost făcută publică, prăbușirea sa fizică și emoțională a fost atribuită nu doar vârstei, ci și singurătății și ruperii de scenă.
George Calboreanu a lăsat în urmă o carieră ce numără nu mai puțin de 343 de roluri, o contribuție remarcabilă la patrimoniul cultural al României. Cu toate acestea, dispariția sa nu a fost însoțită de onorurile cuvenite unui artist de talia sa. A murit într-un azil, discret, fără ceremonii, fără ecoul mediatic pe care l-ar fi meritat o astfel de viață.
Astăzi, numele lui George Calboreanu rămâne în memoria iubitorilor de teatru ca simbol al unei epoci în care arta scenică se făcea cu rigoare, sacrificiu și suflet.
