Datele centralizate la începutul lui 2025 de Administrația Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS) indică 887 de imobile încadrate în clasele I și II de risc și alte aproximativ 1.500 catalogate drept „urgente”. Doar 114 clădiri au fost consolidate în treizeci de ani, dintre care circa treizeci prin intervenții publice. În registrul cel mai periculos, clasa Rs I, figurează 412 imobile, potrivit unui bilanț publicat de HotNews în martie 2025.
Cine mișcă lucrurile
La nivel municipal, PMB, prin AMCCRS, derulează opt șantiere de consolidare și două de punere în siguranță. Inițiativa cea mai avansată vine din Sectorul 3: primăria de sector are în lucru nouă blocuri comuniste, alte două fiind prinse în programul de finanțare de aproape 100 de milioane de euro, trimițând totodată ministerului documentația pentru încă cincisprezece imobile. Sectorul 1 a intrat pe hartă abia în ianuarie 2025, anunțând consolidarea blocului-gigant din str. Gării de Nord nr. 6-8. În sectoarele 4 și 5, două blocuri vor fi ranforsate cu exoschelete metalice finanțate prin programele europene Horizon, metodă care evită relocarea locatarilor. În Sectoarele 2 și 6 nu se întâmplă nimic în această direcție.
De ce consolidăm și nu demolăm?
O întrebare pe care cei mai mulți oameni și-o pun atunci când află costul unei consolidări. La prima vedere, costul pe metru pătrat al unei reconstrucții din temelii pare mai mic decât al unei intervenții de consolidare. Câteva obstacole schimbă însă calculul: Protecția patrimoniului, o treime dintre clădirile în discuție sunt monumente istorice sau se află în zone protejate, unde demolarea este interzisă prin legea patrimoniului. Finanțarea nerambursabilă, Legea 212/2022 permite acoperirea integrală a costurilor de consolidare din bugetul european, guvernamental și local, în timp ce pentru a construi clădiri noi, proprietarii ar plăti totul din buzunar. Amprenta de carbon, studiile de ciclu de viață invocate de Comisia Europeană arată o economie medie de 40 % la emisii dacă se păstrează structura existentă. Relocarea, mutarea a zeci sau sute de familii timp de doi-patru ani implică o logistică dificilă, costuri de cazare și, adesea, rezistența proprietarilor.
Ce fac alții și ce putem copia
Tokyo subvenționează până la o treime din costurile de retrofitting pentru clădirile aflate pe lista riscului seismic și condiționează autorizațiile de funcționare de prezentarea unui certificat seismic, măsură care a dublat rata anuală de consolidări după 2011. Istanbul, după cutremurele din 2023 și 2025, a lansat un program de transformare urbană axat pe împrumuturi cu dobândă subvenționată și integrarea criteriilor NZEB în noile structuri. În Statele Unite, programul „Soft-Story” din Los Angeles obligă proprietarii clădirilor pe cadre slabe să prezinte dovada intervențiilor structurale, sub sancțiunea evacuării forțate, un precedent care a redus cu peste 60 % numărul imobilelor vulnerabile din inventarul inițial.
Unde rămâne Bucureștiul
Consolidarea pare mai scumpă la prima vedere, dar se plătește o singură dată; prăbușirea, de regulă, se plătește de două ori: întâi cu vieți omenești, apoi cu reconstrucții de urgență la preț de criză. Bucureștiul are deja exemple locale care funcționează, așa cum se întâmplă în Sectorul 3 în principal, și, timid, și în sectoarele 4 și 5. Tot ce mai lipsește este ca restul orașului, în principal Primăria Capitalei, cea care are în responsabilitate consolidările, să prioritizeze și aceste intervenții. În ritmul actual de aproximativ zece clădiri pe an, securizarea fondului construit ar dura peste optzeci de ani, mult după „fereastra de probabilitate” pentru următorul cutremur major de tipul celui din 1977.
