Fiindcă locuitorii Pontului aveau ochi mari, migdalaţi şi serioşi, mulţi filozofi clasici s-au ocupat în detaliu de acest popor renumit pentru că erau convinşi că au puterea de a deochea. De asemenea, anticii credeau că anumite femei din Sciţia puteau omorâ cu privirea. Cu convingerea că pruncii abia născuţi sunt predispuşi deochiului, în Peloponez moaşa acoperea faţa copilului abia născut cu un văl şi îl murdărea pe frunte cu puţin mâl luat dintr-un vas unde a fost lăsată apă la stătut. Arabii şi turcii israeliţi au şi ei convingerea deochiului şi au temerea că nu numai copiii cei mai frumoşi sunt atinşi de deochi, dar şi culturile agricole şi animalele.
În studiul etnografic publicat de S. F. Marian, volumul dedicat tradiţiilor privind naşterea, precizează că în tradiţia populară de acum un secol, deochiul era considerat o mare primejdie pentru sugari, alături de boli precum: „plânsorile, răul copiilor, ceasul rău cu sperietură, roşeaţa, bubele ducli, părul porcului, junghiul, gălbenarea şi babiţele”. „Românii, ca şi romanii, credeau asta după cum lesne putem judeca după următorul vers al lui Vergiliu: Nescio quis teneros oculus mihi fascinat agnos (Nu ştiu ce ochi mi-au ameţit mieluşeii”, S. Fl. Marian.
Din studiile efectuate de reputatul etnograf român reiese că cei mai predispuşi deochiului, potrivit tradiţiei populare, erau copii grăsuţi, frumoşi şi voioşi. Nu oricine s-ar fi uitat lung la un copilaş bucălat reuşea deochiul, ci numai cei care aveau sprâncene împreunate, ochii albicioşi sau privirea pătrunzătoare. Copilul deocheat trebuia repede scuipat, altfel se îmbolnăvea grav şi chiar putea să moară. Bătrânele din vechime ştiau desscântece de deochi, versuri pe care le învăţau şi tinerele mame ca să-şi protejeze odraslele.
Româncele din Transilvania aveau grijă să pună pe cineva să scrie o cărticică pe care copiii să o poarte legată cu o sforicică la gât. Denumită Număruş, cărticica conţinea descântece. În partea Munteniei, pentru a nu fi deocheaţi, copiii cu vârsta de până la un an nu erau lăsaţi niciodată să se uite în oglindă. Cel mai cunoscut remediu pentru deochi în percepţia poporului român rămâne descântecul. Toate zonele ţării aveau versuri care mai de care mai bogate.
Majoritatea au rămas păstrate doar în culegeri ale etnografilor. Majoritatea acestor descântece cuprindeau şi blesteme asupra celor care ar fi îmbolnăvit un prunc cu „privirea rea şi misterioasă”.
Descântec deochi:
Deochiul e iute ca vântul
Negru şi greu ca pământul.
Doi ochi răi că te-au văzut,
Doi ochi răi te-au deocheat.
Trei ochi buni ţi-au ajutat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
De la mine eşti născut, de la mine-şi fie leacul
Fugi deochi Dintre ochi
Ca volbura peste cale
Şi ca vântul peste mare!
Fugi deochi Dintre ochi
Din tâmplele capului Din faţa obrazului
Şi din zgârciul nasului...
Textul integral, pe adevarul.ro
