Psihologii vorbesc despre deochi ca despre un banal gând negativ Plinius cel Tânăr, consul roman în anul 100 e.n, a pomenit în scrierile sale despre deochi. În repetate rânduri a vorbit despre vrăjitorii ilarieni a căror privire amețea și care putea să ducă chiar și la moarte. Același consul roman scria „E de însemnat că acești oameni au câte două pupile în fiecare ochi”.
Fiindcă locuitorii Pontului aveau ochi mari, migdalați și serioși, mulți filozofi clasici s-au ocupat în detaliu de acest popor renumit pentru că erau convinși că au puterea de a deochea. De asemenea, anticii credeau că anumite femei din Sciția puteau omorâ cu privirea. Cu convingerea că pruncii abia născuți sunt predispuși deochiului, în Peloponez moașa acoperea fața copilului abia născut cu un văl și îl murdărea pe frunte cu puțin mâl luat dintr-un vas unde a fost lăsată apă la stătut. Arabii și turcii israeliți au și ei convingerea deochiului și au temerea că nu numai copiii cei mai frumoși sunt atinși de deochi, dar și culturile agricole și animalele.
În studiul etnografic publicat de S. F. Marian, volumul dedicat tradițiilor privind nașterea, precizează că în tradiția populară de acum un secol, deochiul era considerat o mare primejdie pentru sugari, alături de boli precum: „plânsorile, răul copiilor, ceasul rău cu sperietură, roșeața, bubele ducli, părul porcului, junghiul, gălbenarea și babițele”. „Românii, ca și romanii, credeau asta după cum lesne putem judeca după următorul vers al lui Vergiliu: Nescio quis teneros oculus mihi fascinat agnos (Nu știu ce ochi mi-au amețit mielușeii”, S. Fl. Marian.
Din studiile efectuate de reputatul etnograf român reiese că cei mai predispuși deochiului, potrivit tradiției populare, erau copii grăsuți, frumoși și voioși. Nu oricine s-ar fi uitat lung la un copilaș bucălat reușea deochiul, ci numai cei care aveau sprâncene împreunate, ochii albicioși sau privirea pătrunzătoare. Copilul deocheat trebuia repede scuipat, altfel se îmbolnăvea grav și chiar putea să moară. Bătrânele din vechime știau desscântece de deochi, versuri pe care le învățau și tinerele mame ca să-și protejeze odraslele.
Româncele din Transilvania aveau grijă să pună pe cineva să scrie o cărticică pe care copiii să o poarte legată cu o sforicică la gât. Denumită Număruș, cărticica conținea descântece. În partea Munteniei, pentru a nu fi deocheați, copiii cu vârsta de până la un an nu erau lăsați niciodată să se uite în oglindă. Cel mai cunoscut remediu pentru deochi în percepția poporului român rămâne descântecul. Toate zonele țării aveau versuri care mai de care mai bogate.
Majoritatea au rămas păstrate doar în culegeri ale etnografilor. Majoritatea acestor descântece cuprindeau și blesteme asupra celor care ar fi îmbolnăvit un prunc cu „privirea rea și misterioasă”.
Descântec deochi:
Deochiul e iute ca vântul
Negru și greu ca pământul.
Doi ochi răi că te-au văzut,
Doi ochi răi te-au deocheat.
Trei ochi buni ți-au ajutat: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
De la mine ești născut, de la mine-și fie leacul
Fugi deochi Dintre ochi
Ca volbura peste cale
Și ca vântul peste mare!
Fugi deochi Dintre ochi
Din tâmplele capului Din fața obrazului
Și din zgârciul nasului...
Textul integral, pe adevarul.ro
