Parcurgeți, în cele de mai jos, incredibila poveste a Escadrilei Albe, singura formație de acest tip din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial alcătuită preponderent din femei. În scriptele Armatei Române, ea figura cu denumirea tipic militară de Escadrila sanitară, iar menirea ei pe Frontul de Est era să transporte pe cei răniți foarte grav, care aveau nevoie de intervenții chirurgicale imediate, la spitalele din zona interioară. Paternitatea denumirii poetice e disputată de mai mulți autori, iar câștig de cauză pare să aibă jurnalistul italian Curzio Malaparte. Cine sunt însă „amazoanele“ care alcătuiau escadrila salvatoare?
Un scriitor relativ modest, dar plin de entuziasm, pe numele său George Acsinteanu, publica în 1943 a doua ediție deja a „romanului-document” Escadrila Albă (Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, București). În deschidere, editorul nota cu satisfacție și cu evident scop publicitar: „Cele două cărți de războiu, «Biruitorii, oameni cu suflete de zei» și «Escadrila Albă» ale d-lui George Acsinteanu, care au încercat un mare triumf literar și de librărie, epuizându-se numai în Capitală zece mii de exemplare, fără a se trimite în provincie, apar acum într-o ediție completă, revăzută și întregită de autor cu ultimele fapte de arme ale aviatoarelor românce care au luat parte la luptele Stalingradului. «Escadrila Albă» a mai avut și altă biruință: titlul și tematica acestei cărți au constituit motivul după care s-a făcut scenariul filmului «Escadrila Albă», realizat de studiourile italiene «Artisti Associati» în colaborare cu Oficiul Național Cinematografic din România...”.
Un reporter de război italian a folosit în premieră sintagma
S-ar deduce de aici că autorul cărții, Acsinteanu, ar fi și „nașul” escadrilei; că el ar fi numit astfel grupul de aparate de zbor pilotate, în majoritate, de femei. În evidențele Armatei Române, grupul figura cu titulatura tipic militară de Escadrila sanitară, redenumită în aprilie 1942 Escadrila 108 Transport ușor. Ea se afla sub comanda căpitanului de aviație Ion Panaitescu, mai apoi a locotenent-comandorului Isaia Popovici, și era parte a Grupului Aero Transport Militar, comandat la rândul său de căpitanul (r) Ioan Popa.
Dar nu, nu Acsinteanu era autorul denumirii inspirate, de vreme ce, la 18 septembrie 1941, cu mult înainte de apariția romanului amintit, soldatul Ion Pascu semnala, în gazeta militară „Soldatul“, faptul că „un reporter de război italian (n.r. – nenominalizat în articol)a scris în ziarul lui” despre componentele escadrilei, „în premieră folosind acest termen”. Mai târziu, un alt gazetar va afirma că acest reporter de front italian era celebrul autor al cărții Tehnica loviturii de stat, în speță Curzio Malaparte, despre care acum se știe precis că s-a aflat în documentare și pe frontul românesc, în special prin zona Moldovei.
Dar de ce Escadrila Albă? Putem doar să bănuim că argumentul principal îl constituia componența feminină. Pe de altă parte, întâmplător sau nu, avioanele escadrilei[1] fuseseră, la înființare (25 iunie 1940), grație inițiativei prințesei Marina Știrbey, vopsite în alb, având ca semn distinctiv crucea roșie, aidoma ambulanțelor auto. Odată cu intrarea în război, aparatele de zbor adoptaseră însă culoarea de camuflaj specifică aviației militare și probabil sub această formă le-a cunoscut Malaparte...
Aventura fetelor pe front, rămasă neexploatată
Ceea ce rămâne indiscutabil este faptul că, deși membrele escadrilei nu erau luptătoare în accepțiunea nici măcar largă a cuvântului, misiunile lor într-un spațiu aerian ostil erau cât se poate de periculoase; fetele și avioanele pe care le pilotau erau pândite la tot pasul de artileria antiaeriană, de trăgătorii izolați și, mai ales, de rechinii văzduhului care, oricum, aveau în dotare aparate mult mai bune ca ale lor.
E timpul să numim cele mai importante componente: Nadia Russo, Virginia Duțescu, Mariana Drăgescu și Virginia Thomas au făcut faimoasă Escadrila Albă și, ascultându-le poveștile și citind presa vremii, e lesne de înțeles că și-au trăit viața pe muchie de cuțit. Nu întâmplător, ele au purtat uniformă asemănătoare celei militare (erau asimilate gradului de sublocotenent), întrucât, în caz de cădere în captivitate, ar fi riscat să fie acuzate de spionaj și tratate ca atare. Dintre ele, Mariana Drăgescu e singura care a executat operațiuni de salvare și pe Frontul de Est, și pe Frontul de Vest. Și, după revenirea în țară a Virginiei Thomas și a Virginiei Duțescu, în escadrilă vor intra Victoria Pokol, Maria Nicolae și Stela Huțan-Palade (foto), cea mai tânără și cea mai frumoasă din întreaga echipă, mai apoi Eliza Vulcu și altele.
Dincolo de ineditul misiunilor în care au fost implicate, de ceea ce a rămas scris negru pe alb în carnetele lor de zbor, de ceea ce s-a scris despre ele – și s-a scris nu puțin, chiar și în anii comunismului, dar mai ales după 1989[2] –, rămânem cu regretul că România, ieșind înfrântă din acest război, nu a exploatat la adevărata ei valoare (propagandistică, istorică, literar-artistică) aventura lor pe front. Aceasta, exceptând filmul artistic româno-italian „Escadrila albă“[3], din 1944, cu Claudio Gora, Lucia Sturdza-Bulandra și Mariella Lotii.
Continuarea pe historia.ro
