Amazoanele văzduhului: escadrila sanitară pe Frontul de Est

Un scriitor relativ modest, dar plin de entuziasm, pe numele său George Acsinteanu, publica în 1943 a doua ediţie deja a „romanului-document” Escadrila Albă (Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti). În deschidere, editorul nota cu satisfacţie şi cu evident scop publicitar: „Cele două cărţi de războiu, «Biruitorii, oameni cu suflete de zei» şi «Escadrila Albă» ale d-lui George Acsinteanu, care au încercat un mare triumf literar şi de librărie, epuizându-se numai în Capitală zece mii de exemplare, fără a se trimite în provincie, apar acum într-o ediţie completă, revăzută şi întregită de autor cu ultimele fapte de arme ale aviatoarelor românce care au luat parte la luptele Stalingradului. «Escadrila Albă» a mai avut şi altă biruinţă: titlul şi tematica acestei cărţi au constituit motivul după care s-a făcut scenariul filmului «Escadrila Albă», realizat de studiourile italiene «Artisti Associati» în colaborare cu Oficiul Naţional Cinematografic din România...”.
 
Un reporter de război italian a folosit în premieră sintagma

S-ar deduce de aici că autorul cărţii, Acsinteanu, ar fi şi „naşul” escadrilei; că el ar fi numit astfel grupul de aparate de zbor pilotate, în majoritate, de femei. În evidenţele Armatei Române, grupul figura cu titulatura tipic militară de Escadrila sanitară, redenumită în aprilie 1942 Escadrila 108 Transport uşor. Ea se afla sub comanda căpitanului de aviaţie Ion Panaitescu, mai apoi a locotenent-comandorului Isaia Popovici, şi era parte a Grupului Aero Transport Militar, comandat la rândul său de căpitanul (r) Ioan Popa.

Dar nu, nu Acsinteanu era autorul denumirii inspirate, de vreme ce, la 18 septembrie 1941, cu mult înainte de apariţia romanului amintit, soldatul Ion Pascu semnala, în gazeta militară „Soldatul“, faptul că „un reporter de război italian (n.r. – nenominalizat în articol)a scris în ziarul lui” despre componentele escadrilei, „în premieră folosind acest termen”. Mai târziu, un alt gazetar va afirma că acest reporter de front italian era celebrul autor al cărţii Tehnica loviturii de stat, în speţă Curzio Malaparte, despre care acum se ştie precis că s-a aflat în documentare şi pe frontul românesc, în special prin zona Moldovei.

Dar de ce Escadrila Albă? Putem doar să bănuim că argumentul principal îl constituia componenţa feminină. Pe de altă parte, întâmplător sau nu, avioanele escadrilei[1] fuseseră, la înfiinţare (25 iunie 1940), graţie iniţiativei prinţesei Marina Ştirbey, vopsite în alb, având ca semn distinctiv crucea roşie, aidoma ambulanţelor auto. Odată cu intrarea în război, aparatele de zbor adoptaseră însă culoarea de camuflaj specifică aviaţiei militare şi probabil sub această formă le-a cunoscut Malaparte...
 
Aventura fetelor pe front, rămasă neexploatată

Ceea ce rămâne indiscutabil este faptul că, deşi membrele escadrilei nu erau luptătoare în accepţiunea nici măcar largă a cuvântului, misiunile lor într-un spaţiu aerian ostil erau cât se poate de periculoase; fetele şi avioanele pe care le pilotau erau pândite la tot pasul de artileria antiaeriană, de trăgătorii izolaţi şi, mai ales, de rechinii văzduhului care, oricum, aveau în dotare aparate mult mai bune ca ale lor.

E timpul să numim cele mai importante componente: Nadia Russo, Virginia Duţescu, Mariana Drăgescu şi Virginia Thomas au făcut faimoasă Escadrila Albă şi, ascultându-le poveştile şi citind presa vremii, e lesne de înţeles că şi-au trăit viaţa pe muchie de cuţit. Nu întâmplător, ele au purtat uniformă asemănătoare celei militare (erau asimilate gradului de sublocotenent), întrucât, în caz de cădere în captivitate, ar fi riscat să fie acuzate de spionaj şi tratate ca atare. Dintre ele, Mariana Drăgescu e singura care a executat operaţiuni de salvare şi pe Frontul de Est, şi pe Frontul de Vest. Şi, după revenirea în ţară a Virginiei Thomas şi a Virginiei Duţescu, în escadrilă vor intra Victoria Pokol, Maria Nicolae şi Stela Huţan-Palade (foto), cea mai tânără şi cea mai frumoasă din întreaga echipă, mai apoi Eliza Vulcu şi altele.

Dincolo de ineditul misiunilor în care au fost implicate, de ceea ce a rămas scris negru pe alb în carnetele lor de zbor, de ceea ce s-a scris despre ele – şi s-a scris nu puţin, chiar şi în anii comunismului, dar mai ales după 1989[2] –, rămânem cu regretul că România, ieşind înfrântă din acest război, nu a exploatat la adevărata ei valoare (propagandistică, istorică, literar-artistică) aventura lor pe front. Aceasta, exceptând filmul artistic româno-italian „Escadrila albă“[3], din 1944, cu Claudio Gora, Lucia Sturdza-Bulandra şi Mariella Lotii.

 Continuarea pe historia.ro