„Cu unanimitate de voturi în privinţa pct.1 şi a pct.2 [cu referire la art.V din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal] şi cu majoritate de voturi în privinţa celorlalte dispoziţii ale pct.2:
1. A admis obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a constatat că este neconstituţională sintagma „a unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii” din cuprinsul art.III pct.1 [cu referire la art.3 alin.(3)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal.
2. A respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.I pct.3 [cu referire la art.297 alin.(1)] şi pct.4 [cu referire la art.298 alin.(1)], precum şi ale art.V din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit, cu privire la art.I pct.3 [cu referire la art.297 alin.(1)] şi pct.4 [cu referire la art.298 alin.(1)], precum şi ale art.V din legea criticată, că instanţele judecătoreşti pot remedia prin interpretare – cu luarea în considerare a deciziilor Curţii Constituţionale – inconsistenţele şi incongruenţele existente în textele de incriminare. Astfel, chiar dacă legiuitorul nu a reglementat un anume prag valoric al pagubei sau o anumită intensitate a vătămării intereselor legitime ale persoanelor fizice/ juridice pentru reţinerea infracţiunilor de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu, aspect care, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale nu a atras neconstituţionalitatea normei în cadrul controlului a posteriori de constituţionalitate, acţiunea instanţelor judecătoreşti – concordantă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale – este de natură să menţină şi să consolideze prezumţia de constituţionalitate a textului, care trebuie să îmbine într-un mod armonios aspectele de tipicitate obiectivă şi subiectivă a infracţiunii.
Totodată, Curtea a reţinut că folosirea sintagmei „un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege” din cuprinsul normelor de incriminare antereferite nu încalcă exigenţele de calitate a legii, întrucât infracţiunile de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu vizează conduita funcţionarului public/funcţionarului prin raportare la un act de reglementare primară, neavând importanţă dacă acesta a fost adoptat/ emis înainte sau după Constituţia din 1991, atât timp cât a fost receptată în sistemul constituţional actual”, arată comunicatul de presă al CCR.
