Acuzațiile sunt de o cruzime halucinantă: grupuri de cetățeni occidentali, majoritatea italieni, ar fi plătit sume exorbitante soldaților sârbo-bosniaci ai lui Radovan Karadžić pentru a fi transportați pe dealurile ce dominau orașul, doar pentru a trage asupra civililor neînarmați. Nu din ură etnică sau vreo misiune militară, ci, pur și simplu, pentru plăcere. Mărturiile vorbesc despre un „Sarajevo Safari”, un joc video în viața reală, unde un glonț tras de la distanță se traducea în adrenalină, nu în responsabilitate.
Ceea ce face acest fenomen cu adevărat abject este actul radical de dezumanizare pe care îl presupune. Pentru acești „turiști”, locuitorii din Sarajevo nu mai erau mame, copii, vecini sau profesori care încercau să ajungă la o sursă de apă. Ei erau ținte mobile, piese mișcătoare pe o uriașă hartă vie. Războiul, în sine, este un catalizator al ororilor, dar acest episod adaugă o nouă dimensiune a depravării: turismul de atrocitate. Empatia este complet dezactivată. Dorința de a simți fiorul puterii absolute, al deciziei de viață și de moarte, este transpusă din ficțiunea jocurilor video sau a filmelor de acțiune direct în realitate, cu consecințe ireversibile.
Faptul că aceste acte au fost plătite transformă crima într-o marfă de lux. Când omorul devine un serviciu premium, accesibil doar celor cu buzunare adânci, societatea atinge un nou nivel de cinism moral. Acest sistem "plătește și trage" sugerează că pentru o anumită categorie de oameni, satisfacerea celor mai bolnave fantezii este doar o chestiune de preț. Iar ancheta procurorilor din Milano, deschisă la peste 30 de ani distanță, este crucială. Nu doar pentru a face dreptate victimelor și rudelor acestora, ci și pentru a denumi și pedepsi această patologie. Pentru că plăcerea sadică nu poate fi ascunsă sub preșul istoriei.
Fenomenul „Sarajevo Safari” nu este o anomalie izolată. Este semnalul unei societăți din ce în ce mai obsedate de senzație, de control și de jocul de-a Dumnezeu, în care granița dintre realitate și divertisment este tot mai fină. Așa că inevitabil vine și întrebarea: Cât de adânc poate merge dezumanizarea înainte ca plăcerea morbidă a câtorva să devină o amenințare la adresa fundamentelor morale ale întregii noastre civilizații?
Aceste „ținte” din Sarajevo erau oameni. Iar cei care au plătit să le vâneze nu au fost soldați, ci monștri care au transformat războiul într-un poligon de tir personal. A le expune faptele nu este doar o datorie istorică, ci un act de igienă morală. Nu trebuie să ajungem să trăim într-o lume în care să vedem cu toții ținte acolo unde ar trebui să vedem semeni.
