În urma unui plan pregătit timp de trei luni, cu precizie, echipe ale miliției și securității comuniste au acționat în noaptea de 17-18 iunie, fără nici un anunț prealabil. Peste 44.000 de oameni, inclusiv bătrâni de până la 85 de ani şi din copii de toate vârstele, chiar și bebeluși, au fost înghesuiți în vagoane de animale și transportați în Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite, potrivit Memorialului Sighet.
"Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori şi-au construit case mai arătoase şi au desţelenit pământurile virgine. Au reuşit astfel să-şi procure hrana pentru ei şi pentru animalele din curte, biruind sărăcia şi izolarea, supravieţuind ca nişte Robinson Crusoe ai secolului XX,"relata scriitorul Romuls Rusan, în 2011, în textul curatorial pentru expoziția Rusaliile Negre. Deportarea în Bărăgan.
În perioada anilor 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.
Peste cinci ani, în 1956, deportaţii s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate de profitorii regimului şi pentru a doua oară au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt.
Unele sate din Bărăagn au fost transformate în centre de „domiciliu obligatoriu” pentru miile de deţinuţi politici eliberaţi din închisori la expirarea pedepsei, dar consideraţi recalcitranţi şi „nereeducabili”, între care Corneliu Coposu, Ion C. Brătianu, Dan M. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ion Diaconescu, studenţii Paul Goma, Dan Mugur Rusiecki, Ion Varlam.
Deportările din Banat (1951-1956) au avut ca sursă de inspiraţie modelul sovietic al dislocărilor în stepă, iar în acest context, câmpia Bărăganului, dominată de secetă şi de ierni geroase, constituia zona geografică propice pedepsirii şi „reeducării” elitelor provenite din mediul rural, măsurile de dislocare fiind pregătite de Securitate încă din anul 1950.
