HISTORIA: Actul de la 23 august 1944 în viziunea celui de-Al Treilea Reich

Thursday, 04 September 2014, 11:32, Sursă: REALITATEA.NET

Deşi nearieni, românii erau constant lăudaţi de propaganda nazistă din vara anului 1944. Docili, ei încasau bombele anglo-americane şi gloanţele sovietice în sectoarele de front care le fuseseră repartizate.

Adaugă părerea ta

Actualităţile germane îi arătau pe români ca fiind, în principiu, nişte ţărani veseli şi muncitori, dar şi soldaţi curajoşi, care aleseseră să fie de partea cea bună a istoriei. Această media favorabilă fusese plătită cu sute de mii de morţi şi milioane de tone de benzină şi ulei. Lucrurile se vor schimba şi, brusc, simpaticii amici ai saşilor şi secuilor vor deveni nişte trădători laşi şi inconştienţi, care nu merită altceva decât o pedeapsă aspră. Vom analiza în cele ce urmează schimbarea de atitudine a propagandei germane faţă de România imediat după insurecţia de la 23 august 1944 şi vom descoperi cu uimire că vocea celui care pierde va rămâne, peste decenii, aceeaşi. Articolul de faţă abundă în citate naziste – unele greu de suportat, chiar şi într-o lucrare istorică – pentru a-i putea permite cititorului de astăzi să compare construcţiile mentale de atunci cu cele din ziua de astăzi. Goliciunea ideologiei trecute va fi astfel recunoscută şi va putea fi citată pentru a stigmatiza astăzi tot ceea ce îi seamănă.

Un preludiu de foc

După o pregătire de câteva luni de zile, Frontul 2 şi 3 Ucrainean atacă în ziua de duminică, 20 august 1944, forţele unite ale Germaniei – Armata a 6-a – şi ale României – Armatele 3 şi 4. Exact ca la Stalingrad, sovieticii atacă pe flancuri, încercuind pentru a doua oară în istorie proaspăt refăcuta armată a 6-a germană. Până la 23 august 1944, Armata Roşie ocupă zilnic câte un teritoriu egal cu fostul cadrilater românesc. Şirul de cazemate denumite „Aliniamentul Traian” – aproximativ 200 km – şi „Aliniamentul Ştefan” – aproximativ 100 km – sunt depăşite prin laterale şi atacate din spate. Regatul României şi Reichul German nu au ce să opună acestui val nimicitor. E o chestiunde de zile până când România va dispărea de pe hartă şi o chestiune de luni până când germanii vor începe să-şi apere împărăţia din interiorul vechilor hotare. Românii sunt încă fraţii de arme ai germanilor, dar de câteva săptămâni, Regele Mihai pregăteşte, împreună cu câţiva apropiaţi, o lovitură excepţională.
 
Miercuri, 23 august 1944, Bucureşti

La numai o oră şi jumătate de când Mareşalul Ion Antonescu intra în ultima audienţă din cariera sa, dr. Stelzer, consilierul de legaţie, funcţionarul german cu cel mai înalt grad din Bucureşti, convoacă în şedinţă extraordinară pe toţi şefii serviciilor germane existente în Capitală. Era ora 17:00 şi totul părea sub control, chiar şi o posibilă lovitură de stat. Nimeni nu bănuia că în sânul acestei celule de criză, în această ţară care devenise de curând cel mai important aliat al Germaniei[1], cineva – din motive greu de înţeles, cel mai probabil carieristice, pur egoiste – va da propria sa lovitură, destabilizând iremediabil situaţia şi adăugând astfel zeci de mii de morţi inutile în sinistrele statistici ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

În două ore de la convocare, soseşte la Legaţie baronul Manfred von Killinger – Ministru Plenipotenţiar al Reichului – şi cere o audienţă la Palatul Regal. Este primit abia la ora 21:00 - timp în care noua orientare politică se propaga rapid şi cu discreţie - de noul şef al Guvernului, generalul Constantin Sănătescu, împreună cu noul ministru de Externe, Niculescu-Buzeşti, şi este informat despre destituirea Mareşalului, despre hotărârea Regatului de a nu mai lupta în Răsărit, dar mai ales despre dorinţa ca trupele Germane să se retragă din România. Însuşi Regele Mihai a fost prezent la această ultimă cerere, asigurându-şi interlocutorul că Armata Română doreşte ca retragerea germană să se facă fără luptă. Era prima şi ultima întâlnire diplomatică dintre România post-Antonesciană şi cel de-Al Treilea Reich. Cu puţin timp înainte de proclamaţia Regelui către ţară, care a început să fie difuzată la radio la ora 22:25, domnul dr. Stelzer, consilierul de legaţie, este chemat şi el la palat şi este informat despre ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Germania.

Retragerea germană ar fi fost posibilă. Linia frontului în seara zilei de 23 august cobora pe malul estic al Siretului – Roman, Bacău, Adjud – apoi continua mai puţin abrupt spre est, pe aliniamentul Bolgrad – Fumanca – Marea Neagră. Fără să întâmpine vreo opoziţie, Armata Roşie a ajuns la Bucureşti pe 28 august, iar la Ploieşti, pe 30 august. Cei peste 700.000 de soldaţi germani ai Grupului de Armate „Ucraina de Sud”[2] ar fi putut avea o altă soartă decât cea rămasă în cărţile de istorie, dar s-a opus Generalul Gerstenberg, comandantul Misiunii Aviatice Germane din România. Fără să le comunice celorlalţi comandanţi, ba chiar ascunzându-le propriile hotărâri, Gerstenberg reuşeşte să ia legătura cu Berlinul – liniile telefonice ale legaţiei fuseseră tăiate – printr-un fir special al Wehrmachtului şi expune situaţia din România în versiune proprie[3], denumind schimbarea de regim ca pe un „puci dat de o clică formată din câţiva ofiţeri şi politicieni din opoziţie”, duşmani care pot fi lesne învinşi doar cu mijloacele aflate în dotarea trupelor germane din zona Bucureştiului. Promisiunea sună ca o arie de Wagner în urechile Fuhrerului şi celelalte propuneri rezonabile de retragere care îi parvin după restabilirea legăturilor telefonice ale legaţiei nu mai sunt ascultate. În zorii zilei următoare, generalul Gerstenberg este desemnat să conducă operaţiunea de răsturnare a puciului şi primele bombardiere germane staţionate pe aerodromul Otopeni sunt încărcate cu bombe.
 
Un măcel fără sens

Aventura generalului Gerstenberg a otrăvit definitiv şubreda relaţie româno-germană. Nici nu petrecuseră bine bucureştenii în noaptea de 23 spre 24 august – prima noapte fără camuflaj în jurul Palatului Regal de la începutul războiului – că alarmele aeriene au început să sune. Spre groaza locuitorilor Capitalei, sirenele nu mai sunau pre-alarmarea mai întâi, sunau direct alarma şi imediat după sirene începeau să cadă bombele. Cum de oare era posibil aşa ceva? Simplu: avioanele germane decolau de pe Otopeni.
De la pista de decolare până pe Calea Victoriei sunt în linie dreaptă 15 kilometri, care se parcurg în 2-3 minute la viteza de croazieră a aeronavelor de război. Armurierii germani nici nu aveau timp să fumeze o ţigară, căci avioanele se întorceau foarte rapid din misiune şi trebuiau imediat reînarmate. Acest ritm şi mai ales trimiterea bombardierelor în grupuri mici a făcut ca bombardamentul să pară continuu, bucureştenii experimentând pentru patru zile la rând o teroare superioară celei trăite în timpul bombardamentelor americane.

Continuarea pe historia.ro