HISTORIA: Actul de la 23 august 1944 în viziunea celui de-Al Treilea Reich

Actualitățile germane îi arătau pe români ca fiind, în principiu, niște țărani veseli și muncitori, dar și soldați curajoși, care aleseseră să fie de partea cea bună a istoriei. Această media favorabilă fusese plătită cu sute de mii de morți și milioane de tone de benzină și ulei. Lucrurile se vor schimba și, brusc, simpaticii amici ai sașilor și secuilor vor deveni niște trădători lași și inconștienți, care nu merită altceva decât o pedeapsă aspră. Vom analiza în cele ce urmează schimbarea de atitudine a propagandei germane față de România imediat după insurecția de la 23 august 1944 și vom descoperi cu uimire că vocea celui care pierde va rămâne, peste decenii, aceeași. Articolul de față abundă în citate naziste – unele greu de suportat, chiar și într-o lucrare istorică – pentru a-i putea permite cititorului de astăzi să compare construcțiile mentale de atunci cu cele din ziua de astăzi. Goliciunea ideologiei trecute va fi astfel recunoscută și va putea fi citată pentru a stigmatiza astăzi tot ceea ce îi seamănă.

Un preludiu de foc

După o pregătire de câteva luni de zile, Frontul 2 și 3 Ucrainean atacă în ziua de duminică, 20 august 1944, forțele unite ale Germaniei – Armata a 6-a – și ale României – Armatele 3 și 4. Exact ca la Stalingrad, sovieticii atacă pe flancuri, încercuind pentru a doua oară în istorie proaspăt refăcuta armată a 6-a germană. Până la 23 august 1944, Armata Roșie ocupă zilnic câte un teritoriu egal cu fostul cadrilater românesc. Șirul de cazemate denumite „Aliniamentul Traian” – aproximativ 200 km – și „Aliniamentul Ștefan” – aproximativ 100 km – sunt depășite prin laterale și atacate din spate. Regatul României și Reichul German nu au ce să opună acestui val nimicitor. E o chestiunde de zile până când România va dispărea de pe hartă și o chestiune de luni până când germanii vor începe să-și apere împărăția din interiorul vechilor hotare. Românii sunt încă frații de arme ai germanilor, dar de câteva săptămâni, Regele Mihai pregătește, împreună cu câțiva apropiați, o lovitură excepțională.
 
Miercuri, 23 august 1944, București

La numai o oră și jumătate de când Mareșalul Ion Antonescu intra în ultima audiență din cariera sa, dr. Stelzer, consilierul de legație, funcționarul german cu cel mai înalt grad din București, convoacă în ședință extraordinară pe toți șefii serviciilor germane existente în Capitală. Era ora 17:00 și totul părea sub control, chiar și o posibilă lovitură de stat. Nimeni nu bănuia că în sânul acestei celule de criză, în această țară care devenise de curând cel mai important aliat al Germaniei[1], cineva – din motive greu de înțeles, cel mai probabil carieristice, pur egoiste – va da propria sa lovitură, destabilizând iremediabil situația și adăugând astfel zeci de mii de morți inutile în sinistrele statistici ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

În două ore de la convocare, sosește la Legație baronul Manfred von Killinger – Ministru Plenipotențiar al Reichului – și cere o audiență la Palatul Regal. Este primit abia la ora 21:00 - timp în care noua orientare politică se propaga rapid și cu discreție - de noul șef al Guvernului, generalul Constantin Sănătescu, împreună cu noul ministru de Externe, Niculescu-Buzești, și este informat despre destituirea Mareșalului, despre hotărârea Regatului de a nu mai lupta în Răsărit, dar mai ales despre dorința ca trupele Germane să se retragă din România. Însuși Regele Mihai a fost prezent la această ultimă cerere, asigurându-și interlocutorul că Armata Română dorește ca retragerea germană să se facă fără luptă. Era prima și ultima întâlnire diplomatică dintre România post-Antonesciană și cel de-Al Treilea Reich. Cu puțin timp înainte de proclamația Regelui către țară, care a început să fie difuzată la radio la ora 22:25, domnul dr. Stelzer, consilierul de legație, este chemat și el la palat și este informat despre ruperea relațiilor diplomatice dintre România și Germania.

Retragerea germană ar fi fost posibilă. Linia frontului în seara zilei de 23 august cobora pe malul estic al Siretului – Roman, Bacău, Adjud – apoi continua mai puțin abrupt spre est, pe aliniamentul Bolgrad – Fumanca – Marea Neagră. Fără să întâmpine vreo opoziție, Armata Roșie a ajuns la București pe 28 august, iar la Ploiești, pe 30 august. Cei peste 700.000 de soldați germani ai Grupului de Armate „Ucraina de Sud”[2] ar fi putut avea o altă soartă decât cea rămasă în cărțile de istorie, dar s-a opus Generalul Gerstenberg, comandantul Misiunii Aviatice Germane din România. Fără să le comunice celorlalți comandanți, ba chiar ascunzându-le propriile hotărâri, Gerstenberg reușește să ia legătura cu Berlinul – liniile telefonice ale legației fuseseră tăiate – printr-un fir special al Wehrmachtului și expune situația din România în versiune proprie[3], denumind schimbarea de regim ca pe un „puci dat de o clică formată din câțiva ofițeri și politicieni din opoziție”, dușmani care pot fi lesne învinși doar cu mijloacele aflate în dotarea trupelor germane din zona Bucureștiului. Promisiunea sună ca o arie de Wagner în urechile Fuhrerului și celelalte propuneri rezonabile de retragere care îi parvin după restabilirea legăturilor telefonice ale legației nu mai sunt ascultate. În zorii zilei următoare, generalul Gerstenberg este desemnat să conducă operațiunea de răsturnare a puciului și primele bombardiere germane staționate pe aerodromul Otopeni sunt încărcate cu bombe.
 
Un măcel fără sens

Aventura generalului Gerstenberg a otrăvit definitiv șubreda relație româno-germană. Nici nu petrecuseră bine bucureștenii în noaptea de 23 spre 24 august – prima noapte fără camuflaj în jurul Palatului Regal de la începutul războiului – că alarmele aeriene au început să sune. Spre groaza locuitorilor Capitalei, sirenele nu mai sunau pre-alarmarea mai întâi, sunau direct alarma și imediat după sirene începeau să cadă bombele. Cum de oare era posibil așa ceva? Simplu: avioanele germane decolau de pe Otopeni.
De la pista de decolare până pe Calea Victoriei sunt în linie dreaptă 15 kilometri, care se parcurg în 2-3 minute la viteza de croazieră a aeronavelor de război. Armurierii germani nici nu aveau timp să fumeze o țigară, căci avioanele se întorceau foarte rapid din misiune și trebuiau imediat reînarmate. Acest ritm și mai ales trimiterea bombardierelor în grupuri mici a făcut ca bombardamentul să pară continuu, bucureștenii experimentând pentru patru zile la rând o teroare superioară celei trăite în timpul bombardamentelor americane.

Continuarea pe historia.ro