Structura demografică și ocupațională a României. De ce suprapunerile statistice produc concluzii greșite
Orice discuție serioasă despre fiscalitate, contribuții sociale sau sustenabilitatea bugetară trebuie să pornească de la o delimitare riguroasă a categoriilor statistice utilizate. În lipsa acestei delimitări, analizele ajung să amestece grupe demografice cu grupe ocupaționale, să adune categorii care se suprapun și să producă concluzii aparent alarmante, dar metodologic eronate.
La 1 ianuarie 2025, populația rezidentă a României era de 19.036.031 persoane, conform datelor Institutului Național de Statistică. Această populație se împarte, din punct de vedere demografic, în trei grupe exhaustive și exclusive, persoane cu vârste între 0 și 14 ani, persoane cu vârste între 15 și 64 de ani și persoane de 65 de ani și peste. Conform distribuției demografice, aproximativ 15,6 la sută din populație se află în grupa 0-14 ani, 64,3 la sută în grupa 15-64 ani și 20,1 la sută în grupa de peste 65 de ani. Aceste trei grupe însumează exact populația totală, fără suprapuneri.
Problema apare atunci când peste această structură demografică se suprapune analiza pieței muncii. Noțiuni precum populație activă, populație ocupată, salariați, bugetari, lucrători pe cont propriu sau studenți nu sunt grupe demografice, ci subcategorii care se regăsesc exclusiv în interiorul grupei de vârstă 15-64 ani. A le trata ca fiind categorii independente și a le aduna aritmetic conduce inevitabil la depășirea populației totale și la confuzii conceptuale.
Conform datelor INS pentru primul trimestru al anului 2025, populația activă a României era de aproximativ 8.156.000 persoane. Din aceasta, populația ocupată era de circa 7.650.000 persoane, iar șomerii înregistrați aproximativ 506.000. Diferența dintre populația de vârstă activă, de aproximativ 11.647.325 persoane, și populația activă reprezintă populația inactivă între 18 și 64 de ani, aproximativ 3,49 milioane de persoane. Această categorie include studenți, casnice, persoane întreținute, persoane fără loc de muncă neînregistrate și persoane plecate temporar din țară.
În interiorul populației ocupate, se face o distincție esențială între salariați și non-salariați. Din cei 7,65 milioane de ocupați, aproximativ 5,18 milioane sunt salariați. Dintre aceștia, circa 1,3 milioane lucrează în sectorul public, iar aproximativ 3,88 milioane în sectorul privat. Restul de aproximativ 2,47 milioane sunt persoane ocupate non-salariați, categorie care include lucrători pe cont propriu non-agricoli, lucrători pe cont propriu în agricultură și lucrători familiali neremunerați.
Această distincție este fundamentală pentru orice analiză fiscală. Deși toate aceste persoane sunt considerate „ocupate” din punct de vedere statistic, contribuția lor fiscală este profund diferită. Salariații din sectorul privat contribuie integral și proporțional prin CAS, CASS și impozit pe venit. Pentru aceştia firmele mai plătesc 2,25% taxe. Salariații din sectorul public primesc veniturile din bugetul public, iar contribuțiile lor se întorc în același buget. Ocupații non-salariați au un regim de contribuție plafonat sau, în cazul agriculturii de subzistență și al muncii familiale neremunerate, adesea simbolic sau nul.
Confuzia dintre aceste niveluri de analiză conduce la afirmații precum „statul este supradimensionat” sau „prea puțini muncesc”, fără a preciza ce înseamnă muncă, cine contribuie efectiv și pe ce bază. Din punct de vedere juridic și economic, problema centrală nu este dimensiunea statului raportată la totalul populației ocupate, ci structura bazei de contribuție și calitatea acesteia.
Unde sunt românii dispăruți din statistici. Diferența dintre populația „din acte” și populația care trăiește efectiv în România
Una dintre cele mai persistente confuzii din dezbaterea publică românească privește dimensiunea reală a populației. Se afirmă frecvent că România a scăzut de la aproximativ 23 de milioane de locuitori înainte de 1989 la aproximativ 19 milioane în prezent și că „diferența” ar fi plecată în Europa. Această formulare este însă incompletă și, din punct de vedere statistic, incorectă dacă nu se precizează metodologia folosită.
Institutul Național de Statistică operează cu două concepte distincte, care nu trebuie amestecate, populația după domiciliu și populația rezidentă.
Populația după domiciliu include toate persoanele care au domiciliul legal în România, indiferent dacă trăiesc efectiv în țară sau sunt plecate de ani de zile în străinătate. La 1 ianuarie 2024, această populație era de aproximativ 21,83 milioane de persoane. Această cifră reflectă o realitate juridică, nu una demografică sau economică.
O confuzie frecventă în dezbaterea publică privește legătura dintre domiciliul legal, populația „din acte” și obligațiile fiscale efective. Faptul că o persoană figurează cu domiciliul în România, și este inclusă de Institutul Național de Statistică în categoria populației după domiciliu, nu generează prin sine obligații de plată a contribuțiilor sociale în România. Domiciliul este o noțiune administrativ-juridică, relevantă pentru evidența populației, dar distinctă de rezidența fiscală și de afilierea la un sistem de securitate socială.
În dreptul fiscal, obligațiile privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale sunt determinate de rezidența fiscală și de locul desfășurării activității, nu de adresa din actul de identitate. Codul fiscal român utilizează criteriul celor 183 de zile, alături de criteriul centrului intereselor vitale, pentru a stabili rezidența fiscală, însă aceste criterii operează în corelație cu convențiile de evitare a dublei impuneri și, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, cu regulile de coordonare a sistemelor de securitate socială.
Pentru persoanele care muncesc legal în alte state membre ale Uniunii Europene, cadrul juridic aplicabil este Regulamentul (CE) nr. 883/2004, care consacră principiul supunerii la legislația de securitate socială a unui singur stat. În mod obișnuit, acesta este statul în care persoana își desfășoară activitatea. Ca urmare, un cetățean român care lucrează în Germania, Italia sau Spania plătește contribuțiile echivalente CAS și CASS în statul de muncă și nu datorează contribuții sociale în România, chiar dacă își păstrează domiciliul legal aici.
Obligația de plată a CASS în România există doar pentru persoanele care sunt asigurate în sistemul românesc de sănătate și care nu fac dovada asigurării într-un alt stat. Asigurarea într-un sistem de sănătate dintr-un alt stat membru, atestată prin documente de afiliere sau prin cardul european de sănătate, exclude obligația de plată a CASS în România. În același mod, contribuțiile la pensii se plătesc exclusiv în statul în care se desfășoară activitatea, iar drepturile de pensie se acumulează în acel sistem, nu în sistemul românesc.
Din acest motiv, diferența dintre populația după domiciliu și populația rezidentă nu are relevanță fiscală directă. Cele aproximativ trei milioane de persoane care figurează cu domiciliul în România, dar locuiesc și muncesc stabil în străinătate, nu fac parte din baza de contribuție a sistemelor publice românești, chiar dacă apar în evidențele administrative interne. Confuzia dintre aceste planuri produce supraestimări ale populației „care ar trebui să contribuie” și conduce la concluzii eronate privind sustenabilitatea fiscală.
În analiza juridico-economică, populația relevantă este populația rezidentă și activă fiscal, nu populația administrativă din registre. Orice politică publică care ignoră această distincție riscă să se fundamenteze pe o realitate statistică aparentă, dar lipsită de conținut fiscal efectiv.
Populația rezidentă, în schimb, este definită conform standardelor europene și internaționale ca fiind totalitatea persoanelor care locuiesc efectiv pe teritoriul României de cel puțin 12 luni consecutive. Aceasta este populația care utilizează servicii publice, muncește, contribuie fiscal, consumă și este relevantă pentru orice analiză de politici publice. La 1 ianuarie 2025, populația rezidentă a României era de aproximativ 19,04 milioane de persoane.
Diferența dintre cele două categorii, de aproximativ 2,8-3 milioane de persoane, reprezintă în principal cetățeni români plecați în străinătate pe termen lung, care și-au păstrat domiciliul legal în România. Aceștia nu sunt „dispăruți” din statistici, ci sunt înregistrați într-o altă categorie.
Atunci de unde apare cifra de 4-6 milioane de români din diaspora? Aceasta provine din estimări agregate realizate de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, Eurostat și organisme internaționale, care includ nu doar persoanele cu domiciliul încă în România, ci și pe cele care și-au schimbat domiciliul definitiv, precum și pe descendenții direcți ai emigranților. Această cifră descrie comunitatea românească globală, nu populația României. Cele 4-6 milioane de români din diaspora NU sunt incluse în cei aproximativ 19,04 milioane de persoane din populația rezidentă a României. Explicația exactă, pe metodologie INS și standarde europene, populația rezidentă, așa cum este definită de INS în linie cu Eurostat și ONU, include doar persoanele care locuiesc efectiv pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 12 luni consecutive sau intenționează să locuiască aici cel puțin 12 luni. Aceasta este populația „de facto”, nu populația „din acte”. Scăderea de la 23 de milioane în 1990 la 19 milioane rezidenți astăzi nu este explicată exclusiv de migrație.
Din perspectivă juridică și fiscală, populația relevantă este populația rezidentă, nu populația după domiciliu și nici diaspora extinsă. Bugetul public, sistemele de pensii, sănătate, educație și piața muncii se raportează exclusiv la cei care trăiesc efectiv în țară. A invoca o populație „teoretică” de peste 21 sau 23 de milioane distorsionează analiza și creează așteptări nerealiste privind baza de contribuție.
România nu are astăzi 19 milioane de locuitori „din care 6 milioane sunt plecați”. România are aproximativ 19 milioane de rezidenți și aproximativ 3 milioane de cetățeni cu domiciliul în țară, dar cu reședința stabilă în afara ei. Restul până la 23 de milioane reprezintă o pierdere istorică reală, produsă de declinul natural și migrația definitivă.
Clarificarea acestor concepte nu este un exercițiu academic, ci o condiție necesară pentru orice discuție serioasă despre fiscalitate, sustenabilitate bugetară și viitorul demografic al României.
Migrația, baza de contribuție și iluzia compensării prin diaspora
După clarificarea diferenței dintre populația rezidentă și populația după domiciliu, următorul pas logic este analiza impactului migrației asupra bazei reale de contribuție a statului român. În discursul public apare frecvent ideea că plecarea masivă a românilor ar fi compensată prin remitențe sau printr-o eventuală revenire a acestora. Din perspectivă juridico-economică, această ipoteză este fragilă și, în mare măsură, falsă.
Bugetul public al României este alimentat în principal din câteva categorii majore de venituri fiscale, relativ stabile ca structură. Cea mai importantă sursă este taxa pe valoarea adăugată, care generează aproximativ 28-30% din veniturile fiscale totale și provine din consumul intern, fiind plătită indirect de populație și firme. Urmează contribuțiile sociale, respectiv CAS și CASS, care cumulat aduc circa 30-32% din veniturile bugetare, CAS având ponderea cea mai mare, deoarece finanțează sistemul public de pensii, iar CASS sistemul de sănătate. Impozitul pe venit contribuie cu aproximativ 6-7% din total, România având o cotă unică relativ redusă și o bază de impozitare limitată. Impozitul pe profit reprezintă aproximativ 6-8% din venituri, fiind dependent de performanța firmelor și de conformarea fiscală. Accizele, aplicate în principal pe carburanți, alcool și tutun, aduc în jur de 10-12% din veniturile fiscale. Restul este completat de taxe și impozite locale, contribuții nefiscale, dividende de la companiile de stat și fonduri europene, care au un rol important în finanțarea investițiilor, dar nu pot fi considerate venituri fiscale recurente. În România, aproximativ 65-70% din veniturile bugetului public provin, direct sau indirect, de la persoane fizice. Persoanele juridice contribuie direct cu aproximativ 20-25% din veniturile bugetare, din care multinaționalele contribuie cu aproximativ 40-50% din impozitul pe profit colectat în România. Diferența de aproximativ 5-10% din buget provine din alte surse, cum ar fi taxe și impozite locale, venituri nefiscale, redevențe, amenzi, precum și fonduri europene. Taxele și contribuțiile plătite indirect prin multinaționale (CAS, CASS, impozit pe venit ale angajaților, TVA, accize, taxe locale) reprezintă aproximativ 20-25% din totalul veniturilor bugetare.
Populația rezidentă a României, de aproximativ 19 milioane de persoane, este singura relevantă pentru finanțarea sistemelor publice. Din această populație, doar circa 11,65 milioane se află în intervalul de vârstă 18-64 de ani, iar din aceștia doar aproximativ 8,16 milioane sunt activi pe piața muncii. Populația ocupată este de circa 7,65 milioane de persoane, dintre care mai puțin de 4 milioane sunt salariați în sectorul privat. Aceasta este baza efectivă de contribuție stabilă.
Migrația externă a afectat disproporționat exact această categorie. Majoritatea persoanelor care au părăsit România după 1990 sunt adulți apți de muncă, adesea cu nivel de calificare mediu sau ridicat. Din punct de vedere fiscal, pierderea unui salariat din sectorul privat nu înseamnă doar pierderea impozitului pe venit, ci și a contribuțiilor sociale integrale la pensii și sănătate, precum și a contribuțiilor indirecte prin consum.
Remitențele trimise de românii din străinătate, deși semnificative ca volum absolut, nu sunt echivalente cu contribuțiile sociale. Ele nu alimentează bugetul de pensii, nu finanțează sistemul de sănătate și nu creează drepturi sociale în România. Din punct de vedere juridic, remitențele sunt transferuri private, nu venituri bugetare. Ele pot susține consumul unor gospodării, dar nu pot înlocui contribuția sistematică a unei populații active rezidente.
Mai mult, migrația produce un efect de selecție negativă asupra structurii interne a populației. Cei care pleacă sunt, în medie, mai tineri decât cei care rămân, ceea ce accelerează procesul de îmbătrânire demografică. Rezultatul este un raport tot mai nefavorabil între contribuabili și beneficiari. Acest raport nu este o problemă de voință politică, ci o constrângere matematică.
Din perspectivă juridică, este relevant de observat că drepturile sociale sunt legate de contribuția efectivă în sistemul național. Românii care muncesc și contribuie în alte state membre ale Uniunii Europene acumulează drepturi de pensie și asigurări sociale în acele sisteme, nu în cel românesc, chiar dacă își păstrează cetățenia sau domiciliul în România. Așteptarea ca diaspora să susțină sistemul public românesc este, în acest context, lipsită de fundament juridic.
Această realitate explică de ce problema centrală a României nu este doar numărul populației, ci structura ei. O țară cu 19 milioane de locuitori poate avea un sistem fiscal sustenabil dacă majoritatea acestora sunt activi, productivi și contribuabili. România are însă o combinație nefavorabilă, populație rezidentă în scădere, bază activă restrânsă și o pondere mare de persoane dependente sau slab integrate fiscal.
Migrația nu este, în sine, o anomalie. Ea este un fenomen structural al Uniunii Europene. Diferența constă în capacitatea statelor de a compensa pierderile prin productivitate, salarizare și atragerea de activitate economică cu valoare adăugată mare. În lipsa acestor mecanisme, migrația devine un factor de subțiere permanentă a bazei de contribuție.
Întrebarea problemă este de ce, chiar și în interiorul populației ocupate rămase în țară, baza de contribuție este slabă valoric? Răspunsul se află în structura salariilor și în ponderea excepțional de mare a salariaților plătiți la nivelul minim sau aproape minim.
Salariul minim ca blocaj structural. De ce România nu seamănă cu Uniunea Europeană
După clarificarea structurii demografice și a impactului migrației asupra bazei de contribuție, următoarea problemă centrală este calitatea acestei baze. România nu se distinge în Uniunea Europeană printr-un stat excesiv ca dimensiune, ci printr-o structură salarială profund dezechilibrată, în care o proporție neobișnuit de mare a salariaților din sectorul privat este concentrată la nivelul salariului minim sau foarte aproape de acesta.
În România, la începutul anului 2025, existau aproximativ 3,9 milioane de salariați în sectorul privat. Din aceștia, estimările consistente ale INS, Inspecției Muncii și analizelor fiscale converg către o pondere de 40-45 la sută plătiți la salariul minim brut sau foarte aproape de acesta. Aceasta înseamnă între 1,6 și 1,8 milioane de persoane. În termeni simpli, aproape unul din doi salariați din sectorul privat contribuie la nivel minim la bugetele de pensii și sănătate.
Această situație este excepțională în context european. La nivelul Uniunii Europene, ponderea salariaților plătiți la salariul minim este, în medie, între 7 și 10 la sută. Chiar și în state cu salariu minim relativ ridicat, precum Franța, proporția celor aflați la nivelul minim este de aproximativ 12-13 la sută. În Germania, unde salariul minim a fost introdus relativ recent, ponderea este sub 10 la sută și este concentrată în mare parte în joburi part-time și servicii cu timp redus de lucru. În Polonia și Ungaria, state comparabile ca nivel de dezvoltare, proporția este de 13-18 la sută, semnificativ sub nivelul României.
Diferența nu constă doar în existența salariului minim, ci în dinamica salarială de deasupra acestuia. În majoritatea statelor europene, salariul minim funcționează ca un prag de intrare pe piața muncii, nu ca un plafon de facto. Progresia salarială este relativ rapidă, iar majoritatea angajaților părăsesc zona minimului după câțiva ani. Acest mecanism creează o masă salarială care crește natural și, odată cu ea, o masă de contribuții sociale care se extinde fără majorări de cote.
În România, acest mecanism este blocat. Salariul minim nu este doar un prag, ci devine un punct de staționare pe termen lung. O parte semnificativă a economiei funcționează în zone cu valoare adăugată mică, productivitate redusă și marje care nu permit creșteri salariale reale. În aceste condiții, contribuțiile sociale cresc aproape exclusiv prin majorări administrative ale salariului minim, nu prin evoluție economică organică.
Efectul fiscal este direct și cuantificabil. Contribuțiile CAS și CASS sunt aplicate proporțional cu salariul brut. Atunci când aproape jumătate din salariații din privat se află la minim, baza de finanțare a sistemelor sociale rămâne subțire, indiferent de numărul absolut de angajați. Statul colectează de la mulți, dar puțin. În paralel, cheltuielile cu pensiile, sănătatea și asistența socială sunt determinate de structura demografică, nu de nivelul salariului minim.
Această discrepanță explică senzația larg răspândită că taxele sunt mari, serviciile publice sunt puține și deficitul este permanent. Problema nu este nivelul cotelor, care sunt comparabile cu cele europene, ci faptul că ele se aplică unei mase salariale comprimate artificial în zona inferioară.
Din perspectivă juridico-economică, rezultă o concluzie importantă. Majorarea repetată a salariului minim, în absența unei lărgiri a distribuției salariale peste acest prag, nu rezolvă problema de fond. Ea mută mecanic baza de calcul, dar nu creează o clasă salarială mediană robustă. În lipsa acesteia, orice sistem de contribuții devine vulnerabil la șocuri demografice și economice.
Analiza regimurilor fiscale diferențiate și a efectului plafonării contribuțiilor în cazul profesiilor liberale și al profesiilor speciale ţine de risc. În mod paradoxal, în timp ce salariații rămân concentrați la minim, veniturile mari sunt fiscalizate prin mecanisme plafonate, ceea ce accentuează dezechilibrul bazei de contribuție.
Plafonarea contribuțiilor, profesiile liberale și echitatea fiscală. Unde se rupe legătura dintre venit și contribuție
După analiza structurii salariale și a rolului salariului minim ca blocaj al bazei de contribuție, următorul nivel al problemei este arhitectura contribuțiilor sociale pentru veniturile peste medie. Aici apare o ruptură esențială între salariați și profesiile liberale, precum și între contribuția formală și cea efectivă.
Ideea de echilibru pornește de la principiul contributivității reale, nu de la procentul aplicat formal. Contribuțiile sociale ar trebui corelate cu beneficiul maxim efectiv obținut din sistem, respectiv pensia maximă recunoscută și pachetul real de servicii medicale accesibile. În prezent, salariații plătesc CAS și CASS proporțional cu întreg venitul brut, fără un plafon relevant, deși pensia este limitată prin formule de calcul și punctaj, iar accesul la servicii medicale nu crește odată cu venitul. În paralel, PFA-urile și profesiile liberale plătesc contribuții plafonate, dar pragurile sunt stabilite la niveluri foarte ridicate, care depășesc semnificativ zona de echilibru dintre contribuție și beneficiu. Un sistem coerent ar trebui să stabilească plafoane rezonabile pentru toți contribuabilii, raportate la beneficiul maxim posibil din pensii și sănătate, astfel încât contribuția să înceteze să fie o taxă implicită pe venit și să redevină o asigurare socială în sens juridic și economic.
Această diferență nu este o anomalie românească, dar efectele ei sunt amplificate de structura particulară a pieței muncii. Într-o economie în care aproape jumătate dintre salariații din privat sunt la salariul minim, iar segmentul median este subțire, plafonarea contribuțiilor la vârful distribuției accentuează comprimarea bazei fiscale. Prin liberalizarea unui plafon, individul reintroduce în circuitul economic, surplusul care multiplică baza prin impozit pe venit, mai mare, alegere unui sistem de protecţie a sănătăţii şi o schemă de pensie privată, care se întoarce la finanţarea statului.
Un exemplu concret clarifică mecanismul. Un judecător sau procuror cu un venit brut lunar de 25.000 lei, respectiv 300.000 lei anual, plătește contribuții sociale proporționale cu întregul venit. CAS de 25 la sută și CASS de 10 la sută se aplică integral, iar impozitul pe venit se calculează pe baza rămasă. Rata efectivă directă de impunere depășește 40 la sută din venitul brut.
Un avocat organizat ca PFA, cu un venit net anual echivalent de 300.000 lei, se află într-un regim diferit. CAS de 25 la sută se aplică la un plafon de 24 salarii minime brute, iar CASS de 10 la sută este plafonată la un nivel maxim stabilit de lege. Impozitul pe venit de 10 la sută se aplică asupra venitului net după deducerea contribuțiilor plafonate. Rata efectivă totală de impunere este în jur de 26 la sută, semnificativ mai mică decât în cazul salariatului.
Această diferență nu rezultă din evaziune sau din tratament preferențial ilegal, ci dintr-o opțiune legislativă explicită. Scopul inițial al plafonării a fost protejarea activităților independente de o sarcină disproporționată și stimularea inițiativei economice. Problema apare atunci când această regulă funcționează într-un sistem deja dezechilibrat la bază.
Din perspectivă juridică, apare o tensiune între principiul contributivității și cel al echității fiscale. Contribuțiile sociale nu sunt impozite generale, ci contraprestații pentru drepturi viitoare. Atunci când legătura dintre venit și contribuție este ruptă prin plafonare rigidă, sistemul își pierde coerența internă. Venituri foarte diferite generează contribuții similare, în timp ce masa mare de salariați rămâne blocată la niveluri minime de contribuție.
Efectul agregat este paradoxal. Statul nu colectează suficient de jos, pentru că salariile sunt mici și concentrate la minim. Nu colectează proporțional nici de sus, pentru că plafonarea oprește creșterea contribuțiilor odată cu venitul. Între cele două extreme, clasa salarială mediană este prea îngustă pentru a stabiliza sistemul.
În majoritatea statelor vest-europene, plafonarea contribuțiilor există, dar funcționează într-un context diferit. Salariul median este mult peste minim, iar ponderea celor plătiți la pragul inferior este redusă. Plafonarea nu subțiază baza, ci doar limitează sarcina marginală la vârful distribuției. În România, același instrument produce efectul opus. Salariaţii bine plăţiţi plătesc contribuţii infinite, blocându-se pentru stat trecerea către un salariu median mai mare.
Această analiză nu conduce la concluzia eliminării plafonării, ci la necesitatea recalibrării ei. O plafonare rezonabilă, aplicată tuturor categoriilor de contribuabili, combinată cu politici care să stimuleze ieșirea din zona salariului minim și creșterea productivității, ar putea lărgi baza de contribuție fără a crește cotele.
Voi analiza ce soluții tehnice, neideologice, sunt disponibile pentru creșterea bazei de contribuție prin ocupare, productivitate și tranziția de la salariul minim la grile salariale reale, într-un cadru juridic sustenabil.
Soluții structurale pentru lărgirea bazei de contribuție. Ce poate funcționa în România
După clarificarea structurii demografice, a impactului migrației, a rolului salariului minim și a efectelor plafonării contribuțiilor, devine posibilă formularea unor soluții tehnice care nu sunt ideologice și nu presupun majorări de cote fiscale. Problema României nu este nivelul taxelor, ci dimensiunea și calitatea bazei de contribuție. Prin urmare, soluțiile trebuie să acționeze asupra acestei baze.
Prima direcție este creșterea ocupării reale, nu doar statistice. România are aproximativ 11,65 milioane de persoane în vârstă de muncă, dar doar 8,16 milioane sunt active și 7,65 milioane ocupate. Diferența de aproape 3,5 milioane de persoane inactive între 18 și 64 de ani reprezintă un potențial economic neutilizat. Politicile publice trebuie să vizeze reintrarea acestor persoane pe piața muncii prin mecanisme juridice clare, stimulente pentru munca cu timp parțial declarată, mai ales pentru grupe de elevi/studenţi, femei ce îngrijesc copii mici, flexibilizarea contractelor de muncă pentru părinți și vârstnici activi, reducerea barierelor administrative pentru reangajare.
A doua direcție este creșterea productivității și ieșirea din economia cu valoare adăugată mică. Aproximativ 40-45 la sută dintre salariații din sectorul privat sunt plătiți la salariul minim. Aceasta indică nu doar o problemă salarială, ci una structurală. Fără investiții în tehnologizare, calificare și reorganizarea activităților economice, salariile nu pot crește sustenabil. Majorarea administrativă a salariului minim mută pragul, dar nu schimbă distribuția. Soluția juridică nu este constrângerea suplimentară, ci stimularea tranziției către activități cu valoare adăugată mai mare prin deductibilități clare pentru formare profesională, cercetare și investiții productive.
A treia direcție este stimularea progresiei salariale reale. În majoritatea statelor UE, salariul minim este un prag temporar. În România, el devine o zonă de staționare. Un instrument eficient ar fi introducerea unor mecanisme de reducere temporară a contribuțiilor pentru creșteri salariale peste minim, condiționate de menținerea contractelor pe termen mediu. Aceasta nu reduce veniturile bugetare pe termen lung, ci le lărgește prin crearea unei mase salariale superioare.
A patra direcție este simplificarea și uniformizarea conformării fiscale. Diferențele mari dintre regimurile de taxare ale salariaților, PFA-urilor și profesiilor liberale creează distorsiuni și arbitraj fiscal. Soluția nu este eliminarea formelor independente, ci alinierea graduală a bazelor de calcul, cu plafonări rezonabile aplicabile tuturor. CAS și CASS ar trebui să fie plafonate la un nivel maxim acceptabil, corelat cu beneficiile maxime oferite de sistem, indiferent de forma de organizare a muncii.
A cincea direcție este separarea clară între politica socială și politica fiscală. Sprijinirea veniturilor mici trebuie realizată prin instrumente de asistență socială transparente, nu prin comprimarea bazei de contribuție. Un sistem în care jumătate dintre salariați contribuie la minim nu poate susține pe termen lung pensii, sănătate și servicii publice de calitate.
În fine, orice reformă trebuie să pornească de la populația rezidentă reală, nu de la cifre simbolice. România nu mai are 23 de milioane de locuitori, iar diaspora nu poate substitui baza internă de contribuție. Politicile trebuie calibrate pentru cei aproximativ 19 milioane de rezidenți, dintre care doar o parte sunt activi economic.
Concluzia tehnică a acestei serii este coerentă și consecventă. România nu suferă în principal din cauza unui stat prea mare, ci din cauza unei baze de contribuție prea înguste numeric și slab valoric. Lărgirea acestei baze nu se face prin creșteri de taxe, ci prin ocupare, productivitate, progresie salarială și reguli fiscale mai coerente. Orice altă abordare mută presiunea în interiorul aceluiași cerc restrâns de contribuabili și amână, fără a rezolva, problema structurală.
Baza de contribuție ca problemă juridico-economică centrală a României
Analiza structurii demografice, ocupaționale și fiscale a României conduce la o concluzie unitară, care contrazice o parte semnificativă a discursului public curent. Problema structurală a statului român nu este dimensiunea sa în raport cu populația, ci dimensiunea și calitatea bazei de contribuție care îl finanțează.
România are astăzi aproximativ 19 milioane de rezidenți, nu 23 de milioane. Aceasta este populația relevantă juridic și economic pentru bugetul public, pentru sistemele de pensii și sănătate și pentru orice analiză de sustenabilitate. Din această populație, aproximativ 11,65 milioane se află în intervalul de vârstă activă, iar doar 7,65 milioane sunt efectiv ocupați. Mai puțin de 4 milioane sunt salariați în sectorul privat, singura categorie care contribuie integral și predictibil la bugetele sociale.
Această bază numerică este subțiată suplimentar de structura salarială. Între 40 și 45 la sută dintre salariații din sectorul privat sunt plătiți la salariul minim sau foarte aproape de acesta, un nivel fără precedent în Uniunea Europeană. În majoritatea statelor membre, ponderea salariaților la minim este de 7-10 la sută, iar salariul minim funcționează ca prag de intrare temporar, nu ca zonă de staționare pe termen lung. Diferența nu este una ideologică, ci structurală și cuantificabilă.
În acest context, arhitectura contribuțiilor sociale amplifică dezechilibrul. Pentru salariați, CAS și CASS sunt aplicate proporțional cu venitul integral. Pentru persoanele fizice independente și profesiile liberale, contribuțiile sunt plafonate, indiferent de nivelul veniturilor peste prag. Plafonarea nu este, în sine, o problemă juridică, dar într-un sistem cu o bază salarială comprimată la minim, ea rupe legătura dintre venit și contribuție exact în zona superioară a distribuției.
Rezultatul agregat este un sistem în care statul colectează puțin de jos, pentru că salariile sunt mici și numeroase, și nu colectează proporțional nici de sus, pentru că plafonarea oprește creșterea contribuțiilor odată cu venitul. Între aceste două capete, clasa salarială mediană este prea îngustă pentru a stabiliza finanțarea sistemelor publice. Deficitul bugetar devine astfel o consecință structurală, nu o deviere temporară.
Migrația accentuează problema, dar nu o explică integral. Plecarea a milioane de persoane apte de muncă a redus baza de contribuție, însă declinul natural și structura internă a pieței muncii ar fi produs presiuni similare chiar și în absența migrației. Remitențele nu pot substitui contribuțiile sociale, iar diaspora nu poate finanța juridic un sistem în care nu contribuie.
Din perspectivă juridică, concluzia este una de coerență sistemică. Nu poate exista echitate fiscală fără o corelare rezonabilă între venit, contribuție și beneficiu. Nu poate exista sustenabilitate fără o masă suficientă de venituri peste pragul minim. Nu poate exista stabilitate bugetară prin ajustări marginale de cote aplicate unei baze înguste.
Soluțiile nu sunt ideologice. Ele țin de lărgirea bazei de contribuție prin creșterea ocupării reale, stimularea progresiei salariale peste minim, creșterea productivității și recalibrarea plafonării contribuțiilor într-un cadru unitar. Doar astfel presiunea fiscală percepută poate scădea, fără reducerea serviciilor publice și fără acumularea de deficite cronice.
Pornind de la datele INS din ancheta forței de muncă LFS pentru trimestrul I 2025, imaginea ocupării din România devine mult mai clară atunci când sunt incluși explicit toți ocupații non-bugetari și sunt separați corect pe categorii. Populația ocupată totală este de aproximativ 7,65 milioane de persoane. Din acest total, circa 5,18 milioane sunt salariați, iar restul de aproximativ 2,47 milioane reprezintă persoane ocupate non-salariate, categorie adesea omisă sau tratată sumar în analizele publice.
Așadar, dintre salariați, aproximativ 1,3 milioane lucrează în sectorul public, iar circa 3,88 milioane sunt salariați în sectorul privat. Diferența dintre populația ocupată totală și numărul salariaților, respectiv cele 2,47 milioane de persoane, este esențială pentru înțelegerea reală a bazei de contribuție fiscală. Această categorie include lucrători pe cont propriu non-agricoli, precum PFA, freelanceri, microîntreprinzători și profesii liberale, în număr de aproximativ 900.000 de persoane. Lor li se adaugă aproximativ 1,1 milioane de lucrători pe cont propriu în agricultură, în principal ferme familiale și agricultură de subzistență, precum și circa 470.000 de lucrători familiali neremunerați, preponderent tot în agricultură.
Statistic, toți acești oameni sunt considerați ocupați. Fiscal însă, contribuția lor medie este mult mai redusă decât cea a unui salariat din sectorul privat, iar în multe cazuri, în special în agricultura de subzistență și munca familială neremunerată, contribuția netă la buget este nulă sau aproape nulă. Această distincție este crucială pentru interpretarea corectă a presiunii fiscale.
Dacă redefinim baza de susținere fiscală nu ca fiind doar salariații din privat, ci toți ocupații non-bugetari, rezultă o bază teoretică de aproximativ 6,35 milioane de persoane, obținută prin însumarea celor 3,88 milioane de salariați din privat și a celor 2,47 milioane de ocupați non-salariați. Aceasta este baza maximă realistă de contribuție din muncă, în sens statistic.
Raportată la această bază extinsă, masa persoanelor considerate dependente rămâne neschimbată. Ea include aproximativ 1,3 milioane de angajați la stat, 4,7 milioane de pensionari, 3,57 milioane de copii cu vârste între 0 și 17 ani, 3,49 milioane de persoane inactive cu vârste între 18 și 64 de ani și aproximativ 506.000 șomeri înregistrați. În total, rezultă circa 13,56 milioane de persoane dependente direct sau indirect de bugetul public.
Împărțind acest număr la baza extinsă de 6,35 milioane de ocupați non-bugetari, rezultă un raport de aproximativ 2,14 persoane dependente susținute de o persoană ocupată non-bugetară. Acest raport este semnificativ mai mic decât cel obținut atunci când raportarea se face exclusiv la salariații din privat, unde rezultatul era de aproximativ 3,49 persoane. Diferența este reală și importantă, dar nu schimbă concluzia de fond.
Motivul este dublu. Pe de o parte, contribuția fiscală medie a celor 2,47 milioane de ocupați non-salariați este mult mai mică și mult mai instabilă decât cea a salariaților din privat. Pe de altă parte, statul român este finanțat preponderent din taxe pe salarii, TVA și accize, iar ocupații non-salariați contribuie foarte puțin la primele și doar indirect la celelalte. În consecință, deși baza teoretică de 6,35 milioane de persoane există statistic, baza efectivă de finanțare rămâne concentrată în principal pe cei aproximativ 3,88 milioane de salariați din sectorul privat.
Concluzia ajustată este una tehnică și nu ideologică. Nu este corect să se afirme că doar salariatul privat muncește și că toți ceilalți sunt pasivi. Este însă corect să se constate că statul român se sprijină fiscal în principal pe un nucleu relativ mic de salariați din privat, la care se adaugă o masă mare de persoane ocupate cu contribuție redusă sau instabilă. Problema structurală a României nu este doar dimensiunea statului, ci combinația dintre o bază restrânsă de salariați din privat, un număr mare de ocupați slab fiscalizați, o populație dependentă numeroasă și un deficit bugetar structural persistent.
Aceasta este problema reală a României și acesta este și singurul cadru în care poate fi discutată responsabil, juridic și economic. Reforma ar trebui să introducă o plafonare realistă a contribuțiilor CAS și CASS, corelată cu nivelul efectiv al pensiilor și serviciilor medicale, astfel încât veniturile peste medie să nu fie penalizate disproporționat, iar creșterea salariilor brute să se reflecte în salarii nete mai mari și într-o bază de contribuție mai largă, nu într-o presiune fiscală descurajantă.
Expert contabil judiciar Daniel Udrescu
