Sfântul Ștefan, zi de sărbătoare în România
Sfântul Ștefan era de origine iudaică, descendent al seminției lui Avraam. După întemeierea Bisericii creștine, pe fondul creșterii rapide a numărului de credincioși și al solicitărilor tot mai mari adresate Apostolilor, comunitatea din Ierusalim a hotărât alegerea a șapte bărbați recunoscuți pentru credința lor profundă, înțelepciune și viață curată. Aceștia urmau să sprijine activitatea pastorală și organizatorică a Bisericii.
Ștefan a fost ales primul dintre cei șapte diaconi, alături de Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae. Misiunea lor depășea atribuțiile diaconilor din prezent: ei predicau Evanghelia, botezau și contribuiau direct la viața liturgică și administrativă a Bisericii primare din Ierusalim.
Cunoscut pentru profunzimea cunoașterii Scripturii și pentru curajul cu care propovăduia credința în Hristos, Ștefan a atras ostilitatea liderilor religioși ai vremii. Fariseii și saducheii au pus martori mincinoși să-l acuze de blasfemie, o faptă pedepsită atunci cu moartea.
Aducerea sa în fața sinedriului nu a dus la retragerea sau tăcerea sa. Dimpotrivă, Sfântul Ștefan i-a mustrat pe judecători, iar condamnarea nu a întârziat. A fost ucis prin lovire cu pietre, devenind astfel primul martir al creștinismului. Potrivit tradiției, în acele clipe a avut o viziune cerească, mărturisind că Îl vede pe Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
Pentru că legea vremii nu permitea înhumarea celor executați prin lapidare în mormintele familiale, se crede că trupul său a fost îngropat într-un mormânt aparținând unui creștin. Moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan au fost descoperite în anul 415.
Considerat „întâiul mucenic” al Bisericii lui Hristos, Sfântul Ștefan rămâne un simbol al jertfei, al credinței neclintite și al curajului mărturisirii creștine, fiind un model spiritual pentru toate generațiile de credincioși.
