Franţa a renunţat la participarea în rândul structurilor militare ale NATO în 1966, sub preşedinţia generalului Charles de Gaulle, însă a rămas membru al Alianţei Nord-Atlantice. Motivul a fost supremaţia americană în cadrul Organizaţiei, considerată o ameninţare pentru independenţa Hexagonului.
"A venit vremea să punem capăt acestei situaţii deoarece este în interesul Franţei şi al Europei", a spus Sarkozy. "Încheind acest lung proces, Franţa va fi mai puternică şi mai influentă. Franţa trebuie să şi participe la conducere, nu numai să i se supună, pentru că Franţa trebuie să fie acolo unde se elaborează deciziile şi normele, şi nu să aştepte afară să fie anunţată", a completat acesta.
"Odată reveniţi, vom avea locul nostru în marile comandamente aliate şi ne vom păstra independentă capacitatea de disuasiune nucleară", a încheiat preşedintele Sarkozy.
Apropierea sa de NATO înseamnă că Franţa acceptă să se supună unei evaluări anuale a aparatului său de apărare, cu excepţia celui nuclear. Franţa va trebui şi să subscrie, după ce a participat la definirea lor, la "obiectivele" pe care ţările aliate şi le vor fixa în mod colectiv în ceea ce priveşte numărul de militari, armament, logistică sau structură de comandament. Cu toate acestea, de la sfârşitul Războiului Rece, aceste "obiective" nu mai au valoare obligatorie.
Venirea la putere a preşedintelui Nicolas Sarkozy a adus o îmbunătăţire considerabilă a relaţiilor cu Statele Unite.
Reintegrarea în NATO nu ar aduce schimbări importante în cadrul alianţei la nivel militar, Franţa fiind deja implicată cu trupe în Bosnia, Kosovo sau Afganistan.
Acest lucru ar însemna însă o serie de posturi de conducere pentru oficiali francezi, care s-ar putea implica activ în luarea deciziilor, precum şi o contribuţie consistentă la bugetul Alianţei.
