Ultimul tango la München: Carlos Șacalul și atentatul de la Radio Europa Liberă

Acesta a fost singurul atentat comis de banda lui Carlos împotriva unei ținte americane; și singurul pentru care nu și-a asumat niciodată răspunderea. Din analiza documentelor poliției și justiției germane, a rapoartelor întocmite de fostele servicii secrete din Germania Răsăriteană și Ungaria, precum și a altor documente, am ajuns la concluzia că „Șacalul”a condus operațiunea de la Budapesta, acolo unde era cartierul general al grupării sale. În cele ce urmează voi expune detaliile modului în care acest act criminal a fost pus la cale și executat.

Înainte de a fi cunoscut drept Carlos „Șacalul”, Ilich Ramirez Sanchez s-a distins prin câteva acțiuni teroriste la începutul anilor ’70. Un exemplu al modului criminal în care acționa în acea perioadă este atacul cu o grenadă de mână de la cafeneaua „Le Drugstore” din Paris, la 15 septembrie 1974. Atacul s-a soldat cu doi morți și peste treizeci de răniți.

Așezăm atacul în context: Ramirez Sanchez trăia la Paris sub o identitate falsă. La 27 iunie 1975, trei ofițeri ai serviciului francez de contrainformații DST s-au prezentat la apartamentul din rue Toullier, în care locuia Sachez, în cadrul unei anchete legate de niște atentate asupra companiei aeriene israeliene El Al de la aeroportul Orly. Investigația era una de rutină, Sanchez nefiind considerat un suspect, motiv pentru care polițiștii nu erau înarmați. În cursul discuțiilor, sub un pretext oarecare, Sanchez s-a dus la baie unde avea ascuns un pistol. Înarmat, s-a întors în cameră și a deschis focul asupra celor trei agenți, care, luați prin surprindere, au fost o pradă ușoară; unul singur a supraviețuit. Carlos l-a împușcat și pe Michel Moukharbal, un colaborator apropiat, pe care îl bănuia că, informator fiind, ar fi pus poliția pe urmele sale. Șaptesprezece ani mai târziu, un tribunal francez îl condamna pe Carlos în contumacie la închisoare pe viață pentru crimă.

Un jurnalist englez l-a botezat „Șacalul”, iar porecla s-a transformat în renume

Ramirez Sanchez locuise anterior la Londra sub numele de Carlos Andreas Martinez Torres, cetățean peruan. După crimele de la Paris și vâltoarea mediatică produsă de acestea, ziaristul britanic Peter Niesewand de la ziarul „The Guardian” a fost informat de o sursă că autorul crimelor de la Paris ar putea fi acel Carlos Martinez Torres. Plecând pe urmele acestuia, Niesewand a vizitat-o pe una dintre prietenele lui Carlos. Cotrobăind printre lucrurile pe care i le lăsase acesta în grijă, Niesewand a decoperit într-o geantă arme și explozibili. O altă descoperire a fost un exemplar al cărții lui Frederick Forsyth, Ziua Șacalului. Întâmplător, Niesewand tocmai citise acest roman polițist despre un asasin profesionist, plătit să îl ucidă pe președintele Charles de Gaulle. Considerând că romanul i-a servit lui Carlos ca sursă de inspirație, Niesewand și-a trimis articolul la redacția ziarului Guardian cu titlul „Carlos Șacalul”, după care s-a dus la poliția londoneză pentru a-și prezenta rezultatele investigației. Mitul Carlos se născuse. Scriitorul Frederick Forsyth nu s-a arătat impresionat de legendarul „Carlos Șacalul” și, după arestarea acestuia în 1994, a scris următoarele: „Cu o singură excepție, cariera lui Carlos este un lung șir de atacuri lașe asupra unor ținte extrem de vulnerabile. Ce poate fascina Occidentul la acest venezuelean scund, extrem de brutal și, în fond, lipsit de succes? Părerea mea este că faima lui se bazează pe trei factori contestabili: Carlos s-a dat mereu în vânt după publicitate; Carlos a avut o reputație de crai, pe care a alimentat-o asiduu; Carlos – și asta trebuie recunoscut – a fost un cameleon uman care a reușit să bântuie prin Europa multă vreme fără să i se poată lua urma”[1].

Carlos a savurat atenția pe care i-o acorda presa internațională și a știut să o exploateze. În 1975, în ajun de Crăciun, a condus cu succes o operațiune de luare de ostateci la sediul OPEC (organizația țărilor exportatoare de petrol) de la Viena. Influenților ostateci arabi li s-a prezentat arogant: „Numele meu este Carlos. Poate ați auzit de mine”. Cu fiecare acțiune teroristă care a urmat, faima lui Carlos ca terorist temut și invincibil a crescut constant. Dar, în timp ce mass-media occidentale se arătau fascinate de mitul său, Carlos s-a dat la fund, și următorii cinci ani a rămas pasiv. În cele ce urmează, pentru a păstra unitatea narațiunii, mă voi referi la Ilich Ramirez Sanchez folosind numele de Carlos.

Carlos alege Ungaria. România își oferise și ea disponibilitatea de a-l găzdui

În 1978, autoritățile de la Bagdad îi cer lui Carlos să părăsească Irakul, unde își stabilise temporar baza de operațiuni. La plecare, ofițeri irakieni din serviciul de informații i-au înmânat un plic cu 200.000 de dolari[2]. După ce a testat mai multe țări est-europene, în special Bulgaria, Carlos a decis în 1979 să se instaleze în Ungaria, dat fiind că aici putea dispune de „căi de circulație favorabile, controale reduse la granițe și relații bune cu Ministerul de Externe, instituțiile guvernamentale și organele de securitate”. Serviciul de informații maghiar a monitorizat permanent toate mișcările și convorbirile telefonice ale grupării lui Carlos, căreia i-a dat numele de cod C-79.

Carlos își denumise gruparea „Organizația Luptei Armate Arabe – Brațul Revoluției Arabe (OAAS)” și, alternativ, „Organizația Revoluționarilor Internaționali". Ea era compusă din teroriști provenind din mișcarea separatistă bască ETA/PM (Politico-Militar), gruparea teroristă elvețiană „Prima Linea”, „Brigăzile Roșii” din Italia, organizația „Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei”, din foști membri ai Celulelor Revoluționare din Germania și din alți indivizi rămași neidentificați. Gruparea folosea engleza ca limbă de comunicare, dar nu avea o agendă, nu concepuse un plan politic strategic, nu elaborase un manifest și nu dispunea de un logo.Carlos crease mitul și știa să-l exploateze în relațiile sale cu Ungaria, RDG și celelalte țări ale Pactului de la Varșovia.

De pildă, într-o scrisoare adresată liderului Partidului Comunist Ungar, Janoș Kadar, la 2 aprilie 1980, Carlos explica astfel decizia sa de a se stabili în Ungaria: „Stimate Tovarășe Janoș Kadar, țările socialiste permit combatanților noștri să treacă nestânjeniți pe teritoriul lor, și în ultimul timp se constată o tendință reală de a stabili relații cu organizația noastră. De un an, în lupta pentru atingerea țelurilor noastre revoluționare am beneficiat de avantajele unei depline securități oferite de Ungaria socialistă. De pe teritoriul ungar am reușit, fără ca autoritățile de la Budapesta să ne stingherească, să dezvoltăm o rețea de relații internaționale, stabilind contacte cu revoluționarii celorlalte state. Cu salutări revoluționare, Carlos, în numele Organizației Revoluționarilor Internaționali”.

Continuarea pe historia.ro