Coronavirus - România: 62547 de cazuri confirmate

Vezi mai multe detalii

Ultimul tango la München: Carlos Şacalul şi atentatul de la Radio Europa Liberă

Thursday, 07 August 2014, 11:42 Sursă: REALITATEA.NET

Acesta a fost singurul atentat comis de banda lui Carlos împotriva unei ţinte americane; şi singurul pentru care nu şi-a asumat niciodată răspunderea. Din analiza documentelor poliţiei şi justiţiei germane, a rapoartelor întocmite de fostele servicii secrete din Germania Răsăriteană şi Ungaria, precum şi a altor documente, am ajuns la concluzia că „Şacalul”a condus operaţiunea de la Budapesta, acolo unde era cartierul general al grupării sale. În cele ce urmează voi expune detaliile modului în care acest act criminal a fost pus la cale şi executat.

Înainte de a fi cunoscut drept Carlos „Şacalul”, Ilich Ramirez Sanchez s-a distins prin câteva acţiuni teroriste la începutul anilor ’70. Un exemplu al modului criminal în care acţiona în acea perioadă este atacul cu o grenadă de mână de la cafeneaua „Le Drugstore” din Paris, la 15 septembrie 1974. Atacul s-a soldat cu doi morţi şi peste treizeci de răniţi.

Aşezăm atacul în context: Ramirez Sanchez trăia la Paris sub o identitate falsă. La 27 iunie 1975, trei ofiţeri ai serviciului francez de contrainformaţii DST s-au prezentat la apartamentul din rue Toullier, în care locuia Sachez, în cadrul unei anchete legate de nişte atentate asupra companiei aeriene israeliene El Al de la aeroportul Orly. Investigaţia era una de rutină, Sanchez nefiind considerat un suspect, motiv pentru care poliţiştii nu erau înarmaţi. În cursul discuţiilor, sub un pretext oarecare, Sanchez s-a dus la baie unde avea ascuns un pistol. Înarmat, s-a întors în cameră şi a deschis focul asupra celor trei agenţi, care, luaţi prin surprindere, au fost o pradă uşoară; unul singur a supravieţuit. Carlos l-a împuşcat şi pe Michel Moukharbal, un colaborator apropiat, pe care îl bănuia că, informator fiind, ar fi pus poliţia pe urmele sale. Şaptesprezece ani mai târziu, un tribunal francez îl condamna pe Carlos în contumacie la închisoare pe viaţă pentru crimă.

Un jurnalist englez l-a botezat „Şacalul”, iar porecla s-a transformat în renume

Ramirez Sanchez locuise anterior la Londra sub numele de Carlos Andreas Martinez Torres, cetăţean peruan. După crimele de la Paris şi vâltoarea mediatică produsă de acestea, ziaristul britanic Peter Niesewand de la ziarul „The Guardian” a fost informat de o sursă că autorul crimelor de la Paris ar putea fi acel Carlos Martinez Torres. Plecând pe urmele acestuia, Niesewand a vizitat-o pe una dintre prietenele lui Carlos. Cotrobăind printre lucrurile pe care i le lăsase acesta în grijă, Niesewand a decoperit într-o geantă arme şi explozibili. O altă descoperire a fost un exemplar al cărţii lui Frederick Forsyth, Ziua Şacalului. Întâmplător, Niesewand tocmai citise acest roman poliţist despre un asasin profesionist, plătit să îl ucidă pe preşedintele Charles de Gaulle. Considerând că romanul i-a servit lui Carlos ca sursă de inspiraţie, Niesewand şi-a trimis articolul la redacţia ziarului Guardian cu titlul „Carlos Şacalul”, după care s-a dus la poliţia londoneză pentru a-şi prezenta rezultatele investigaţiei. Mitul Carlos se născuse. Scriitorul Frederick Forsyth nu s-a arătat impresionat de legendarul „Carlos Şacalul” şi, după arestarea acestuia în 1994, a scris următoarele: „Cu o singură excepţie, cariera lui Carlos este un lung şir de atacuri laşe asupra unor ţinte extrem de vulnerabile. Ce poate fascina Occidentul la acest venezuelean scund, extrem de brutal şi, în fond, lipsit de succes? Părerea mea este că faima lui se bazează pe trei factori contestabili: Carlos s-a dat mereu în vânt după publicitate; Carlos a avut o reputaţie de crai, pe care a alimentat-o asiduu; Carlos – şi asta trebuie recunoscut – a fost un cameleon uman care a reuşit să bântuie prin Europa multă vreme fără să i se poată lua urma”[1].

Carlos a savurat atenţia pe care i-o acorda presa internaţională şi a ştiut să o exploateze. În 1975, în ajun de Crăciun, a condus cu succes o operaţiune de luare de ostateci la sediul OPEC (organizaţia ţărilor exportatoare de petrol) de la Viena. Influenţilor ostateci arabi li s-a prezentat arogant: „Numele meu este Carlos. Poate aţi auzit de mine”. Cu fiecare acţiune teroristă care a urmat, faima lui Carlos ca terorist temut şi invincibil a crescut constant. Dar, în timp ce mass-media occidentale se arătau fascinate de mitul său, Carlos s-a dat la fund, şi următorii cinci ani a rămas pasiv. În cele ce urmează, pentru a păstra unitatea naraţiunii, mă voi referi la Ilich Ramirez Sanchez folosind numele de Carlos.

Carlos alege Ungaria. România îşi oferise şi ea disponibilitatea de a-l găzdui

În 1978, autorităţile de la Bagdad îi cer lui Carlos să părăsească Irakul, unde îşi stabilise temporar baza de operaţiuni. La plecare, ofiţeri irakieni din serviciul de informaţii i-au înmânat un plic cu 200.000 de dolari[2]. După ce a testat mai multe ţări est-europene, în special Bulgaria, Carlos a decis în 1979 să se instaleze în Ungaria, dat fiind că aici putea dispune de „căi de circulaţie favorabile, controale reduse la graniţe şi relaţii bune cu Ministerul de Externe, instituţiile guvernamentale şi organele de securitate”. Serviciul de informaţii maghiar a monitorizat permanent toate mişcările şi convorbirile telefonice ale grupării lui Carlos, căreia i-a dat numele de cod C-79.

Carlos îşi denumise gruparea „Organizaţia Luptei Armate Arabe – Braţul Revoluţiei Arabe (OAAS)” şi, alternativ, „Organizaţia Revoluţionarilor Internaţionali". Ea era compusă din terorişti provenind din mişcarea separatistă bască ETA/PM (Politico-Militar), gruparea teroristă elveţiană „Prima Linea”, „Brigăzile Roşii” din Italia, organizaţia „Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei”, din foşti membri ai Celulelor Revoluţionare din Germania şi din alţi indivizi rămaşi neidentificaţi. Gruparea folosea engleza ca limbă de comunicare, dar nu avea o agendă, nu concepuse un plan politic strategic, nu elaborase un manifest şi nu dispunea de un logo.Carlos crease mitul şi ştia să-l exploateze în relaţiile sale cu Ungaria, RDG şi celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia.

De pildă, într-o scrisoare adresată liderului Partidului Comunist Ungar, Janoş Kadar, la 2 aprilie 1980, Carlos explica astfel decizia sa de a se stabili în Ungaria: „Stimate Tovarăşe Janoş Kadar, ţările socialiste permit combatanţilor noştri să treacă nestânjeniţi pe teritoriul lor, şi în ultimul timp se constată o tendinţă reală de a stabili relaţii cu organizaţia noastră. De un an, în lupta pentru atingerea ţelurilor noastre revoluţionare am beneficiat de avantajele unei depline securităţi oferite de Ungaria socialistă. De pe teritoriul ungar am reuşit, fără ca autorităţile de la Budapesta să ne stingherească, să dezvoltăm o reţea de relaţii internaţionale, stabilind contacte cu revoluţionarii celorlalte state. Cu salutări revoluţionare, Carlos, în numele Organizaţiei Revoluţionarilor Internaţionali”.

Continuarea pe historia.ro


Vezi mai multe


Alte articole din: POLITICĂ
Alte articole din: POLITICĂ