Odată Bucureştiul era cel mai fălos oraş românesc. A apărut în condiţii vitrege, într-o mlaştină, dintr-un codru, Vlăsia, un loc de pasaj umil între Târgovişte şi Giurgiu, pe drumul spre Istanbul. Nu a avut sorţi prea mari de reuşită. Drum bătut de hoţi, cu „aer prost”, cu nimic pentru a desfăta, cum zicea un călător străin. O vreme se părea că soarta potrivnică a fost învinsă şi oraşul a găsit, în timp, un şarm indescriptibil. Aşa era la vremea când Paul Morand îşi scria cartea despre „Bucarest ”. Sigur, nu plăcea tuturor.
Lev Troţki şi John Reed, oaspeţi în al doilea deceniu al secolului trecut, au lăsat pagini nu prea amabile. Amândoi, radicali de stânga, viitori bolşevici, au fost prost impresionaţi de elita bucureşteană, prea elegantă şi civilizată. Se aşteptau să găsească aici un sat prăpădit şi sărac şi au dat de cel mai mare oraş din sud-estul Europei.
