Zilele trecute, în contextul aniversării a 84 de ani, îndrăgitul actor Florin Piersic m-a uimit din nou. Cu un ton calm și aparent vesel, în registrul cu care ne-a obișnuit, actorul, conștient de faptul că suntem doar ,, muști de-o zi pe-o lume mică’’, a spus oarecum resemnat: ,,Peste 20 de ani nimeni nu o să își mai amintească de mine.’’
Maestrul se răsfața, așa cum ne-a răsfățat, ani în șir, și pe noi cu talentul său. Realitatea crudă este însă alta. După ce cade cortina, nu se mai aude niciun gong. Se așterne uitarea. După Revoluție, memoria colectivă s-a scurtat foarte mult. Toate ciclurile vieții au devenit mai altfel. Relațiile interumane s-au degradat, cinstea și onoarea s-au diluat, iar individualismul a exacerbat. Respectul pentru valori a devenit desuet, în condițiile în care ierarhizarea valorilor s-a inversat, precum polii Terrei în filmele SF.
Pe acest fond, sterp și lipsit de moralitate, un alt artist este linșat mediatic pentru un spectacol, vezi Doamne, cu mesaje anti-UE. Este vorba de artistul Tudor Gheorghe și de spectacolul său ,, Degeaba 30’’, difuzat, în mod bizar, de TVR pe 26 ianurie, de ziua lui Nicolae Ceaușescu, în condițiile în care spectacolul era dedicat comemorării a 30 ani de la Revoluție.
Atacurile au venit, în rafală, și înainte și după ce primarul Gabriela Firea a anunțat că vrea să-l facă pe Tudor Gheorge cetățean de onoare al Capitalei. În opinia mea, artistul merită din plin să fie onorat. Tudor Gheorghe poate fi cetățean de onoare al oricărui oraș din România, pentru că a reprezentat țara cu cinste în orice colț al lumii. La fel ca și îndrăgitul Piersic.
Tudor Gheorghe și Florin Piersic fapt parte din patrimoniul cultural al României. Nu contează ce simpatii politice au, iar actul artistic trebuie judecat ca atare, nu prim prisma propriilor noastre obsesii politice. Și este regretabil când alegațiile vin tocmai din partea fiului unui alt mare actor extrem de talentat.
O țară care nu-și respecă valorile, nu se respectă pe sine. Și asta se vede, se simte, deja, la nivelul individului obișnuit, unde se duce o luptă, crâncenă, pentru supraviețuire și unde loviturile sub centură, calomnia, delațiunea și obediența au atins cote rușinose.
În final, parafrazând poetul, trag o singură concluzie: ,,Au înnebunit salcâmii/ De atâta...’’ Vă las pe dumneavoastră, să-i spuneți cum vreți!
