Fetiţa şi mumia egipteană
În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a căzut pe scările casei în care locuia. Medicul chemat în grabă a examinat-o amănunţit și a declarat că fetiţa a murit. Dar o oră mai târziu, când s-a întors pentru a completa certificatul de deces, medicul a găsit-o pe fetiţă jucându-se cu păpuşa, în pătuţul ei, relatează Formula AS.
Din momentul acela, Dorothy a început să aibă vise din ce în ce mai frecvente, în care vedea o clădire foarte mare, cu coloane, înconjurată de o grădină splendidă, plină de flori şi de copaci maiestuoşi.
Într-o bună zi, mătuşa ei a dus-o la British Museum și imediat ce a intrat în galeria unde erau expuse mumiile egiptene, a început să alerge de colo-colo, ţipând strident, s-a dus lângă o mumie închisă într-un sicriu cu fereastră de sticlă şi s-a aşezat lângă el. Când i s-a spus că trebuie să plece acasă, a început să plângă în hohote şi să strige: "Lasă-mă în pace, aceştia sunt părinţii mei!".
De atunci, Dorothy a studiat aproape obsesiv istoria Egiptului antic, ajungând să-i fie discipol lui sir Alfred Ernest Wallis Budge, cel ce se ocupa de antichităţile egiptene de la British Museum. S-a măritat cu un tânăr egiptean şi l-a urmat în țara pe care o considera natală. Acolo a început să aibă viziuni cu regele Seti, iar în unele nopţi se trezea pentru a scrie în mod automat, ca după dictare, mesaje stranii, cu hieroglife.
La 56 de ani, după ce a divorțat, Dorothy a mers în oraşul lui Seti, Abydos, pe care îl considerase întotdeauna drept adevărata sa casă. Acolo a luat numele de Omm Seti, pe care l-a purtat până la sfârşitul vieţii. Cercetările sale au dus la descoperirea, în jurul palatului, a unei grădini uriaşe, pe care o descrisese în mod amănunţit încă de pe vremea când era un copil care nu ştia absolut nimic despre Egipt.
Micul american care vorbea tibetana
În aprilie 1932, revista americană "Modern Screen" a publicat o poveste ciudată relatată de actorul Melwyn Douglas. Când copilul Robin Hull a împlinit vârsta de cinci ani, a început dintr-o dată, în mod straniu, să spună poveşti foarte lungi într-o limbă necunoscută, dar care părea totuşi a fi cât se poate de coerentă.
Un specialist în limbile orientale a recunoscut un dialect utilizat în Tibet, ţară în care familia Hull nu pusese piciorul niciodată. Intrigat, când a stat de vorbă cu micul Robin, acesta i-a răspuns că învăţase să vorbească limba aceea la şcoală. Cum mama lui l-a contrazis, spunând că nu mersese încă la şcoală, copilul i-a răspuns: "Ba da, am fost la şcoală înainte".
Rugat de părinţii lui Robin, specialistul a făcut o călătorie în Tibet şi a găsit şcoala descrisă de băiat. Toate indicaţiile furnizate de către Robin erau absolut exacte, iar preoţii lama care predau în şcoala aceea purtau robe lungi, legate la mijloc cu o funie.
Silvia şi Capitoliul
Silvia s-a născut în 1963, într-un spital din Sao Paolo, în Brazilia. Când încă nu împlinise nici măcar o lună, un avion a zburat peste casa familiei, în timp ce bunica îi dădea să sugă din biberon.
Copila s-a oprit din mâncat şi s-a uitat la bătrână cu o expresie de groază pe faţă. De atunci, în fiecare zi, cum auzea un avion, începea să tremure de frică. Când s-a născut sora ei mai mică, Silvia îi spunea "sorela" sau "bambina", cuvinte foarte diferite de cele din limba portugheză, care este folosită în Brazilia. Tot la fel, îi zicea bunicii sale "mamina", şi nu "mae", ca şi ceilalţi copii brazilieni.
La doi ani, Silvia vorbea bine portugheza, dar îşi puncta frazele cu cuvinte italieneşti, limbă care nu era cunoscută de familia sa. Puţin câte puţin, Silvia părea că regăseşte amintirile unei vieţi anterioare petrecute în Italia, în timpul celui de-al doilea război mondial.
Cum familia ei credea în existenţele duble, nimeni nu i-a poruncit să nu mai spună minciuni, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor de acest fel. Prin urmare, fetiţa a dat frâu liber amintirilor, iar bunica sa a notat cu regularitate spusele ei într-un jurnal personal, pe care l-a ţinut permanent.
Când abia împlinise trei ani, într-o zi, pe când stătea în bucătărie alături de bunica ei, un avion a trecut pe deasupra casei şi Silvia s-a speriat din nou foarte tare. Apoi i-a povestit bunicii sale: "Când eram acolo, la Capitoliu, un băiat a venit fugind cu o bombă în mâini şi ea a explodat. Alfonsa Dinari a fost rănită la cap şi i-a curs foarte mult sânge". "Şi tu?", a întrebat bunica. "Eu am fugit şi m-am ascuns într-un colţ." "Şi apoi?" "Apoi eu şi cu prietena mea am urcat, am tot urcat". "Aţi urcat scările Capitoliului?" "Nu, bunico, am urcat acolo sus, în cer". "Şi apoi?" "Nu mai ştiu... Cred că am venit aici la voi!"
În 1967, un comerciant le-a oferit părinţilor Silviei un calendar pe care putea fi văzută o fotografie a Romei. Silvia l-a luat şi a început să strige: "Uite Capitoliul! Iată casa unde locuiam! Uite stâncile pe care mă căţăram şi şcoala unde mergeam!". Era, într-adevăr, Capitoliul, dar în calendar nu se spunea nimic despre el.
