Măturia medicului, făcută pe blogul său, se numeşte "Garda":
Sunt de (z)garda intr-un oras din Ardeal… Stiu, imi depasesc competentele profesionale, dar nu am ce sa fac. Sunt cu foamea in gat, nu am nici un venit, trebuie sa supravietuiesc. Singura varianta e sa fac garda pe toata medicina interna, nu doar pe specialitatea mea. Asa e in Romania: chiar daca esti specialist pe o anumita specialitate, din lipsa crunta de doctori, poti face garda pe mai multe specialitati. Nimanui nu-i pasa de competenta si de faptul ca mi-o depasesc. Trebuie acoperite garzile – majoritatea medicilor au plecat deja afara – si spitalele trebuie sa-si justifice existenta…
Nu e un secret ca sunt stresat la maxim. Stiu ca voi intalni cazuri pe care poate le voi manageria mai prost decat un medic specialist in specialitatea respectiva, dar trebuie sa supravietuiesc… mi-e foame… Si apoi, ma bazez pe faptul ca in Franta, orice medic e in primul rand medic generalist, deci capabil sa faca fata la urgentele obisnuite… De ce ar fi atat de dificil in Romania? Dar tot eu ma gandesc: acolo esti de garda pe specialitatea ta, aici sunt de garda pe un intreg spital si pe toate specialitatile. Si daca tot umbla zvonul ca la un spital vecin au ajuns sa faca de garda stomatologii pe medicina interna, din lipsa de doctori, ma gandesc ca ma voi descurca si eu…
Nu apuc sa ma dezmeticesc bine si sunt chemat de urgenta: stop cardiac pe o sectie. Cand intru in salon, senzatia de trecere a timpului se incetineste, suficient cat sa fac o radiografie a intregii situatii. Intr-un pat, direct pe pat, niste asistente fac deja manevrele de resuscitare pe un pacient. Ceva nu e in regula… ce cauta in pat? Urlu la asistente sa traga pacientul din pat direct pe jos. Echipa se socheaza. O asistenta imi spune ca se vor murdari cearsafurile daca punem pacientul pe jos. Ma uit la ea pentru o clipa, iar ea continua cu „e frig pe jos”. Nu am timp de explicatii, asa ca iau un capat de cearsaf si trag singur pacientul pe jos, ajutat de o alta infirmiera. O scurta inspectie imi arata ca pacientul e cu pupilele dilatate. Prin minte imi trece faptul ca e mort de multisor, doar ca acum a fost descoperit ca nu mai sufla… Incep compresiile pe piept pentru a reporni inima, in timp ce de undeva apare un balon pentru respiratii.
Pentru cei care nu sunt medici, si pentru cei care sunt si au trecut prin celebra scoala medicala romaneasca, precizez ca manevrele de resuscitare se fac intotdeauna pe un plan dur. A face resuscitarea in pat este o prostie, pentru ca nu sunt eficiente compresiunile pe inima; nu faci altceva decat de sari in sus si in jos cu pacientul, ajutat de arcurile patului. In timpul unei partide de sex, acest lucru este dezirabil, asigurand o penetrare cat mai adanca de fiecare data cand arcurile se detensioneaza, si eventual provocand un orgasm considerabil, dar pentru a salva o viata e nevoie fie de un plan dur pus in spatele pacientului aflat in pat, fie trebuie facuta resuscitarea direct pe jos. Targile pliante pe care le vedeti in salvari sunt toate prevazute cu un plan dur pentru a resuscita si in timp ce pacientul este dus spre spital.
Am inceput sa transpir deja. Resuscitarea este un efort fizic considerabil. Numar 30 de compresiuni pe piept cu voce tare, dupa care fac o pauza in care un asistent insufla de 2 ori aer cu balonul pe nasul si gura pacientului. Observ cu coada ochiului ca balonul nu e tinut etans cu mana de asistent, astfel ca tot aerul iese pe langa palnia aparatului si mai nimic ajunge in plamani, dar „merge si asa”. Prin gand imi trece ca, pacientul fiind cu midriaza (pupilele dilatate) de fapt eu fac resuscitarea unui cadavru, dar pacientii din jur se uita si „da bine” sa aratam ca ne pasa, asa ca tot exercitiul continua pana ma epuizez.
S-a scurs deja mult timp si un asistent mi-a luat locul la compresiunile cardiace. Am facut deja injectia cu adrenalina si am chemat Smurd-ul. Peste intreaga incapere s-a lasat linistea, cu exceptia gafaitului asistentului care face resuscitarea. Ceva nu e in regula. Stiu. Urlu la asistent sa numere cu voce tare. Parca e prima data cand face o resuscitare, nu stie, pentru numele lui Dumnezeu, ca se numara pana la 30 cu voce tare ca sa stie cel cu balonul cand sa umfle plamanii!?! La resuscitare se numara permanent cu voce tare! Sunt pe terapie intensiva si imi dau seama ca asistentii nu stiu nimic. Un alt gand imi spune ca aici totul s-a facut de mantuiala pana am venit eu, din alt judet, sa le stric feng-shui-ul…
Soseste Smurd-ul care preia resuscitarea. Ma relaxez. Salvaristul face compresiile degajat inca aproape jumatate de ora. Are muschii antrenati. Toata lumea stie ca nu se mai poate face nimic, dar „lejea-i leje”. Apoi medicul de pe ambulanta ma intreaba daca sa se opreasca. Ma uit interogativ la el, pentru ca decizia ii apartine, pentru ca totusi el e medicul de urgenta. Il simt nesigur. Convenim amandoi sa pronuntam decesul, pentru a scurta momentul penibil. Toata lumea din salon, inclusiv cadavrul, rasufla usurati.
Consulturile si internarile curg… E o garda in care nu voi dormi… Ma critic in minte pentru alegerea de a fi vrut sa fac garzi… Ma descurc, dar imi dau seama ca nu am cu cine sa lucrez – asistentii de pe toate sectiile fiindu-mi ostili fara sa ma cunoasca si ne-avand reflexele necesare – si nici nu am cu ce sa lucrez – sunt inarmat doar cu un stetoscop si un tensiometru, fara laborator accesibil, fara posibilitatea de a face radiografii, fara a putea sa dau o singura pastila din aparatul de urgenta (dulapul cu medicamente de urgenta) pentru pacientii veniti din exterior si care nu necesita internare (am dreptul sa dau medicamente doar la cei pe care ii voi interna).
Sunt sunat pentru o pacienta care „se simte rau”. Gasesc o batrana cu pneumonie care abia mai respira. O consult, plamanii sunt „incarcati”, are nevoie de tratament. Mi se prezinta o foaie de observatie goala, care nu are decat un sir de diagnostice. Pacienta e de mai multe zile internata dar nimeni nu s-a sinchisit sa completeze istoricul ei sau rezultatul consultului de la internare. Am in fata o necunoscuta. Legea spune ca foaia se completeaza in primele 24 de ore dar pacienta e de mai multe zile internata. Probabil un caz cunoscut de medicul de pe sectia respectiva, dar nu si de mine care sunt medic exterior. In disperare de cauza, ma uit la foaia de evolutie, unde se scrie de obicei tratamentul. Nu e nimic scris. Urlu la asistente sa imi dea planul de tratament si descoperim impreuna, cu oarecare stupoare, ca pacienta nu are tratament. A fost internata, i s-au pus cateva diagnostice, dupa care a fost parasutata intr-un pat si… au uitat de ea… Pot intelege ca medicul prea ocupat cu altele a uitat de o pacienta (desi pare absurd), dar nici asistentele nu i-au spus (fiind o echipa) ca exista o pacienta fara tratament?! Se pare ca nu. Mai am banuiala sumbra ca pacienta nu a dat spaga si atunci a fost „trecuta cu vederea”, dar imi pastrez banuiala pentru mine.
Pneumonia are nevoie de tratament antibiotic. Intreb asistentele ce antibiotice avem pe sectie, pentru a face o selectie, anume ce antibiotic este mai potrivit pentru pneumonie. Aflu ca exista un singur antibiotic; altceva nu exista. Il dau pe acela, cu inima stransa, stiind ca provoaca insuficienta renala si nu stiu cum sta pacienta cu rinichii pentru ca nu are nimic scris in documente si nu are analizele facute. Intreb asistenta daca au un medicament pentru a elibera caile respiratorii, un expectorant. Asistenta imi zambeste amar: spitalul nu are nimic pentru expectoratie. Imi vine in minte tehnica din strmosi cu sarea incalzita care se pune pe piept pentru ca „sa se rupa din gat” si sa se faciliteze expectoratia, dar ma abtin. Pun pacienta pe oxigen si ii cresc un pic confortul… Si inalt o rugaciune catre Divinitate sa nu pateasca ceva…
Nu reusesc sa ma adun ca sunt chemat pe alta sectie. Alta gripa cu febra. Intreb cat de mare e febra si asistenta nu stie. Ii spun sa ii puna termometrul pe tonul cu care te adresezi unui cretin. Asistenta, jenata, imi spune ca pe sectia lor nu au termometru, si va trebui sa mearga pe alta sectie, la cateva minute distanta, pentru a imprumuta de acolo un termometru. Am un moment de „asta nu mi se intampla mie, nu-i asa?! asta nu e real!” Nu mai astept pentru ca sunt iar sunat pentru un nou stop cardiac ce se va lasa cu un alt deces. Prescriu ceva pentru febra si fug catre sectia unde ma asteapta noi exercitii fizice, posibil incepute deja, din nou, in pat…
Sunt in Romania anului 2017.
