Un tânăr fără credință spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi, mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul și, privind în dreapta și în stânga, exclama întruna: - Doamne, ce minune! Ce minunății mi-a fost dat să văd! - Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiți și te minunezi așa de tare? - Cum la ce? La floarea aceasta minunată! Și la copacul de acolo și, uite, privește norii, cât sunt de frumoși! - Ce ți-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci până acum? - Nu! - a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb din naștere, însă, cu o săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraș la un medic celebru care m-a operat și m-a îngrijit cu multă dragoste. Chiar azi dimineață mi-a scos bandajele de la ochi și, după ce a văzut că nu mai am nimic și m-am vindecat complet, m-a lăsat să plec. - De când am ieșit din spital, mă plimb însă pe străzi și nu mă mai satur să privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că, văzând în fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu mai realizezi cât este de minunată această lume. Dar, dacă tot ne-am întâlnit, spune-mi încotro găsesc o biserică, fiindcă vreau să aprind o lumânare și să mulțumesc Domnului pentru minunea care a făcut-o. Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a însoțit pe acesta până la o bisericuță apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare și au început să se roage încet, în fața unei icoane. În sufletul său, omul necredincios până atunci a înțeles că nu lumea era de vină, ci el și de atunci a privit cu alți ochi la lucrurile din jurul său.
